Pe scurt, domniile lor il acuza pe actualul director general de lipsa leadership-ului si a rezultatelor.

Mentionez ca nu ii cunosc personal pe niciunul dintre autorii scrisorii si nici pe directorul companiei respective, primul selectat in mult comentatul proiect „management privat la companii de stat” si cred ca singurul care este inca in functie dintre cei selectati la debutul programului. Desi pot recunoaste anumite simptome, admit ca nu sunt nici foarte la curent cu situatia companiei. Si nu stiu nici „interesele politice” care au generat situatia de fata.

Ca atare, urmatoarele randuri iau exclusiv forma unei argumentari a faptului ca, in opinia mea, probabil ca nu ne uitam unde trebuie.
O problema de perspectiva: sa incetam a cauta rezolvari manageriale unor problematici care tin de proprietate.

Mi-am dedicat cateva luni „statului”, ca director al Prioripost, in cadrul unei alte companii de stat cu problematici mai mult sau mai putin similare – Posta Romana.

Sunt printre cei care au acceptat cu deschidere si cu optimism respectiva provocare. Am dorit sa ajut statul in respectivul demers, chiar am propus la un moment dat sa imi bazez intreaga remuneratie exclusiv pe performanta economica.

In egala masura insa, in momentul in care am realizat ca nu voi reusi sa „fac diferenta” intrucat, in opinia mea, proprietarul scriptic al companiei (statul/ministerul prin ”reprezentantul” sau – politicul) nu este realmente interesat de acest aspect, am ales sa nu ma complac intr-o atare ipostaza. Un manager nu se poate opune vointei proprietarului si nici nu este cazul sa o faca. Un lider sindical din Posta mi-a spus la un moment dat „Poate ca dvs vreti sa salvati Posta, dar oare ea vrea sa fie salvata?”. Ca sa il parafrazez, pun si eu aceeasi intrebare „poate ca directorul Tarom doreste sa salveze compania, dar oare Tarom doreste sa fie salvata ?”
Directorii unor divizii sau chiar directorii generali nu au parghiile necesare construirii unui caz de „turn-around”. Pentru a realiza un astfel de obiectiv, ei ar trebui sa fie perfect „aliniati” cu ministrul de resort, cu premierul, cu majoritatea parlamentara si vointa trebuie sa fie comuna pentru a putea schimba ceva. Ar fi poate de folos si daca managerul ar fi cumparat actiuni la respectiva societate.

Aceasta intrucat fondul problemei este altul si este unul structural, pentru ca factorii de decizie sus-mentionati ar trebui sa fie dispusi sa actioneze impotriva intereselor lor de moment (cel putin).

Concluzia la care am ajuns dupa aceasta experienta este ca ar trebui sa incetam a cauta rezolvari manageriale unor problematici care tin de proprietate.


In conditiile in care statul nu cauta performanta, singura solutie este privatizarea. Cea reala, nu mimata.

O companie de stat apartine in mod real cetatenilor, insa scriptic aceasta apartine statului, reprezentat printr-un minister. Ministrul - spre exemplu-, indiferent de numele acestuia, nu isi datoreaza pozitia actuala si nici cariera viitoare rezultatelor organizatiei pe care dintr-un anume punct de vedere o pastoreste. Nici macar nu este bonusat salarial in functie de performantele acesteia. Nu a investit direct in actiuni la respectiva companie. Prin urmare nu are motivatia necesara. Cariera in politica nu i se datoreaza rezultatelor companiei din subordine, ci unei alte organizatii, paralele – Partidul Politic, careia ii este de fapt dator si in fata careia este raspunzator.

Partidul Politic are insa un handicap: nu produce singur venituri. Iar campaniile electorale si organizarea costa.

Citeste si:

Prin urmare, in actuala formula de organizare a societatii/sistemului, organizatia Partidul Politic va fi nevoita sa „capuseze” sub o forma sau alta (recompense cu posturi sau contracte etc) organizatia Companie de Stat, drenand resurse si generandu-i in final pierderi. Pe Partid il intereseaza deci administrarea.

In situatia in care aceasta activeaza pe o piata concurentiala, fara monopol si populata si cu jucatori privati, daca nu are parte de facilitati, compania de stat pleaca cu sansa a doua, daca nu cumva sucomba.

Fenomenul insa este urmatorul: compania acumuleaza pierderi operationale. Se imprumuta la banci, garantand cu diverse active. Pierderile insa continua, datoriile se aduna (inclusiv la bugetul de stat) si la un moment dat, compania nu mai are capacitate de a se indatora.

Pentru a evita insolventa si falimentul, compania de stat are nevoie deci de stergeri de datorii. Pe care doar creditorul „stat” i le poate accepta, insa nu in orice conditii, pentru ca „ajutoarele de stat” nu prea mai sunt acceptate in UE. Exceptia poate aparea atunci cand compania se afla „in proces de privatizare”.

Pai atunci – haideti sa ne prefacem ca vrem sa o privatizam. Zis si facut, demersul incepe, intr-un final esueaza, insa cine a fost atent va observa ca intre timp au fost transformate datoriile in actiuni, spre exemplu. Mai pe romaneste, s-au luat niste bani din buzunarul contribuabilului, pentru ca statul nu are banii lui, el preleveaza resurse de la cei care le produc. Bilantul se schimba si compania se poate duce din nou la banci. Rememorati un pic doar cazurile din ultimii ani de la CFR, Posta sau Oltchim si veti recunoaste evolutiile.

In lipsa reformelor, problemele raman si peste cativa ani, nicio problema, repetam procesul.

Una peste alta, din punctul meu de vedere nu exista companii de interes strategic, ci exista doar un interes strategic pentru buzunarele celor care administreaza (politicul) companii al caror actionariat este extrem de disipat (cetatenii) si a carui vointa este exercitata rar (la alegeri si doar prin intermediul unor reprezentanti), asa cum este cazul companiilor de stat.


Am ajuns la concluzia ca singura solutie este privatizarea, solutie precedata de o necesara ajustare a manierei de lucru: fie interzicem taierile de datorii, fie le generalizam la toti actorii economici (binenteles ca nu se pune problema generalizarii). Sau legiferarea in sensul ca stergerea de datorii ale unei companii de stat sa poate fi facuta doar cu acordul majoritatii actionarilor reali, doar cu acordul contribuabililor, prin referendum, care in acest caz capata un caracter de adunare generala a actionarilor.

Foarte posibil ca intr-un astfel de context, majoritatea sa nu mai fie dispusa ca din taxele si impozitele prelevate sa se acopere datoriile unor companii neperformante si poate urma insolventa si apoi curatirea climatului economic. Competitia va prelua si clienti si angajati si lucrurile se vor derula conform unui climat corect concurential, care acum, din acest punct de vedere, lipseste. Sau compania de stat va fi obligata sa performeze.

Fara aceasta necesara schimbare de paradigma, orice incercare de corectare prin „management” si prin „oameni” a unei probleme care este de fapt influentata decisiv de catre forma de „proprietate”, are toate sansele sa submineze orice initiativa nobila, sa conduca la lipsa constanta a performantelor economice, iar eventualele exceptii punctuale sau de moment nu vor face decat sa confirme regula.

Acest articol a fost publicat si in saptamanalul economic "Economistul".