Transferul foarte rapid pe umerii consumatorilor romani al efectelor cresterii pretului petrolului pe piata internationala este exagerat si in beneficiul excesiv de mare al companiilor petroliere care dispun de retele proprii de distributie „en detail“. Ajuns la cotatii record, socul pretului mondial al petrolului se resimte din ce in ce mai puternic la Bucuresti. Anuntul scumpirii carburantilor este dat de catre Dinu Patriciu, presedintele Rompetrol, ori de OMV-Petrom.

Imediat, Lukoil, Mol si ceilalti jucatori reactioneaza prin majorarea preturilor. Consiliul Concurentei tace, chiar daca a anuntat o investigatie. Profiturile rafinariilor sunt tot mai mari, iar daca ai si benzinarii, si te numesti Petrom, Lukoil sau Rompetrol vei inregistra profituri uriase. Un calcul al revistei Capital arata ca, in cazul titeiului de tip URAL, prelucrat la Petromidia, diferenta dintre cotatia internationala si vanzarea la pompa este de 800 de euro la tona (de la putin peste 200 de euro la peste 1.000 euro).

Accizele si taxele legale reprezinta putin peste 500 euro. Raportand valoarea „produsului“ la valoarea „materiei prime“ obtinem o valoare adaugata de 50% (fara egal in alte ramuri industriale), aceasta fiind distribuita pe orizontala unor segmente importante ale economiei (energie, transporturi, constructii, utilaje etc.). De fapt, costurile ori sunt mari, ori sunt ascunse in contracte paguboase.