Statistica priveste inapoi. Dar vede inainte. In sensul ca datele deja obtinute ne ajuta sa prognozam ce se va intampla in anul in curs si in anii urmatori.

Statistica anului 2004 sustine prognozele pentru 2005. PIB-ul va continua sa creasca. Productia industriala va inregistra si ea valori pozitive. La fel, exportul. Iar dezinflatia va incheia plutonul rezultatelor promitatoare.

Modelul «cresterii minus», din anii ’97-’99, nu mai e de actualitate. Dar n-am scapat inca de poverile trecutului. Necazurile incep de la raportul preturi-salarii.

Este cunoscut faptul ca in Romania, de mai multi ani, preturile se apropie de cele din tarile dezvoltate. La multe marfuri chiar am luat-o inaintea celor mai scumpe piete din Vest. Salariile, in schimb, sunt foarte mici. Aceasta realitate dramatica a devenit un veritabil bumerang. Salariile de subzistenta pe care le primesc romanii descurajeaza consumul si, prin urmare, pericliteaza productia. Ceea ce inseamna ca ecuatia in care inca mai este integrata plata muncii a expirat. Nu numai pentru ca nu mai pot fi obtinute efecte pozitive, dar se vor inmulti efectele nocive.

Productia a crescut an de an. Incepand din anul 2000. Dar insotita de o productivitate a muncii modesta. In consecinta, nici banii pentru protectia sociala nu-s prea multi. Guvernul face trimitere la buget si spune: astea-s resursele, atat putem sa oferim! Astazi. Dar maine? E cert ca maine vor fi si mai putini bani daca nu vom intelege ca protectia sociala cea mai buna... e munca. Plus efortul pentru accentuarea dezinflatiei.

Citeste si:

In 2005, vom continua sa le dam in cap preturilor... in timp ce pe de alta parte vor fi facute noi corectii de preturi la utilitati. Operatiune ce nu va putea fi incheiata prea curand. Acesta va fi unul din marile examene ale anului 2005: incercarea de a reusi sa ajungem la sfarsitul anului fara explozii inflationiste, in conditiile in care se vor scumpi lumina, caldura, telefoanele si altele. Vom trece acest examen numai daca vor fi stranse suruburile. Numesc cateva constrangeri absolut necesare: adevarul schemelor de personal - ce ar putea sa aduca somaj; adevarul costurilor de fabricatie - ce va impune mai multa munca, mai multa competenta, concurenta la sange; adevarul eficientei - ce nu va fi posibil fara eliminarea risipei si a furturilor; in fine, adevarul rentabilitatii - ce va cere sa fie pus semnul egal, nu pur si simplu intre salarii si munca, raport adeseori nesemnificativ, ci intre salarii si recunoasterea muncii de catre piata. Daca, insa, personalul disponibilizat va fi trecut in statele de plata alimentate din fondurile bugetare de protectie sociala, in continuare substantiale, va insemna ca vom da pe mere ce-am luat pe pere.

Solutia e alta. Sa fie dezvoltate serviciile, care sa absoarba surplusul de personal din industria de stat. Esentiala fiind balanta munca-bani. Trei obiective sunt legate direct de aceasta balanta: 1) valorificarea rationala a resurselor; 2) organizarea mai buna a productiei de bunuri si de servicii; 3) rationalitate bugetara si monetara. Cum sa fie insa optimizat raportul munca-bani cat timp blocajul financiar continua sa creasca?

Mai e insa o problema: stimulentele muncii. Daca nu vor fi vitalizate si daca nu va fi alungata din viata economica iluzia egalitarismului, vor continua sa fie blocate initiativa, efortul constructiv, inteligenta creatoare. Iar societatea va cocheta mai departe cu acest soi de mixaj pe care unii teoreticieni l-au numit calea a treia: un fel de «stat al bunastarii»... O bunastare sperata, dar nicidecum reala.

Sistemul nostru de salarizare, de dupa decembrie ’89, desi a suferit multe innoiri, n-a reusit sa se scuture pe deplin de reflexul colectivist. Fiindca un salariu mediu lunar de numai 150 euro, suma platita in «dulcele» stil egalitarist de altadata, nu stimuleaza pe nimeni.

Ca sa iesim din acest cerc vicios va fi nevoie de un alt stil de a stimula munca. Iar cea mai sigura protectie sociala va fi munca performanta stimulata corect.