Scump la tarate, ieftin la faina“. Asa se spune despre cineva care se zgarceste cand nu e cazul, dar risipeste in alta parte fara rost.

Dupa ani in sir in care Romania si-a limitat deficitul bugetar dramuind la centima cheltuielile pentru infrastructura, in timp ce se fura pe rupte din putinul alocat pentru sosele, poduri, diguri, canalizari, dupa un deceniu si jumatate de ras padurile pentru venituri jalnice din export, in timp ce spagile de la gatere ingrasau pusculite de partid, dupa ce au fost dispretuite amenzile, dar au fost tinute la mare cinste facilitatile pentru clientii politici, iata ca am ajuns sa platim apa cu lacrimi de sange.

Ajutoarele care s-au scurs printre degetele statului intre 1996 si prima jumatate a lui 2005 au totalizat 18 miliarde de euro. Ar fi fost destui bani ca sa avem deja gata doua autostrazi, trei reactoare la Cernavoda (pentru ca termocentralele pe carbune sa nu mai polueze mediul), ba, daca ne gandim bine, s-ar fi gasit fonduri si pentru indiguirea albiilor raurilor, pentru poduri, pentru sistemul de irigatii si pentru consolidarea caselor cu bulina rosie. Dar noi n-am facut asta, ci am continuat sa ardem gazul de pomana in „uzinele-fanion“ ale tarii. Ajutoarele pentru salvare-restructurare n-au fost, in ultimele doua cincinale, mai mici de 15% din totalul sprijinului. Adica, in ciuda denumirii incitante, cu „restructurare“ in coada, aceste ajutoare mascheaza falimentul si somajul, fiindca ajutoarele de pregatire pentru privatizare figureaza in nomenclator, de regula, la rubrica „alte obiective“. Altele decat cele normale, ar fi trebuit spus.

Mutarea banilor dintr-un buzunar in altul pentru a le arata strainilor ca suntem mai bogati decat inainte - respectiv convertirea banilor pe care trebuia sa-i turnam la fundatia economiei in succese macro si teoretice, cu cresteri economice uluitoare si limite de deficit bugetar ce tind spre zero - se dovedeste, pana la urma, doar un joc la cacealma. Atunci cand Dumnezeu sau natura-mama testeaza durabilitatea cresterii economiei cu o seceta, o inundatie sau un cutremur, ne ducem de rapa.

La o astfel de scadenta se demonstreaza ca, printr-o preschimbare a inflatiei, somajului, salariilor si a deficitului bugetar in importuri, arierate, credite si reduceri de dobanzi, nu se putea ridica decat o sandrama proptita cu materiale de capatat. Iar in timpul acesta, in care noi ne rugam ca prin acoperisul spart sa mai pice niste fonduri nerambursabile de la UE ori niste transe de la BERD, BEI sau Banca Mondiala, vecinii nostri si-au inaltat deja case-beton, cu WC cu apa curenta, nu cu hazna în curte. Constructii pe care pot sa le si supraetajeze daca vor. Pe castelul nostru de carti de joc ce sa punem?! Nu se poate adauga nici macar o mansarda.

Mortul e de vina

Asadar, de ani buni, taiem, la sugestiile prof. FMI, cheltuieli legate de nivelul de civilizatie, pana intr-acolo incat, daca cineva sare dintr-un bloc in flacari pe salteaua putreda a pompierilor, nu reuseste decat un mod original de a se sinucide. Dar nu Fondul Monetar International este vinovat pentru aceasta situatie - singuri ne-am omorat sistemul fiscal. Deficitul bugetar se inscrie de ani buni sub nivelul de 3% din PIB prevazut in Tratatul de la Maastricht, dar, daca e sa-l consolidam cu datoriile neplatite - deficitul cvasifiscal -, totalul iese dublu fata de cat e prevazut in „normativa“ europeana. Iar Fondul nu ne zice musai sa scadem minusul din bugetele administrate de stat: acelasi efect se poate obtine printr-o disciplina fiscala si financiara mai buna, care sa nu le permita sa consume celor care nu pot produce si vinde in castig ori celor care nu platesc taxe. Pe de o parte, se poate spune ca institutia financiara internationala ne-a constrans sa limitam investitiile in infrastructura, educatie si sanatate, dar de cealalta parte nimic nu ne opreste sa punem piciorul pe grumazul arieratelor pentru a disponibiliza resurse catre scoli, spitale si sosele.

Cine a mancat coliva?

Oricum ar fi, pana la urma rezultatul conteaza. Ce se vede in casele romanilor, aia e si la nivelul tarii: daca se strica ceva, nu se mai inlocuieste. Eventual se carpeste, asa cum se „plombeaza“ gropile din asfalt. Desi in momentul de fata aproape ca am ajuns la excedent, gaura din bugetul consolidat s-a transformat in deficit de civilizatie. In perioada 2001-2004, pentru sanatate si educatie ar fi trebuit alocate cate 6% din PIB, iar pentru cercetare - 2%. In loc de asta, vedem 4, 3,5, respectiv 0,2% din PIB. Si stiti unde s-au dus banii? La intreprinderile in agonie fara sperante. Ajutoarele de stat din anul 2004 au insumat 4,5% din PIB, trei sferturi din banii care ar fi trebuit sa intre in domeniile de baza ale dezvoltarii.
La sfarsitul anului 2002, cand ajutoarele de salvare-restructurare, acelea care feresc companiile insolvabile de a fi declarate falite, ajunsesera la 15%, fata de 25% in 2000, s-a creat impresia ca suntem totusi pe drumul cel bun. Dar n-a fost asa, fiindca ele au crescut la 19% din total in 2003 si la 28% in 2004. Nici chiar in 2005, cu tot comisarul UE pentru concurenta pe cap, nu ne-am putut abtine de la obiceiul de a-i proteja pe cei la care profitul s-a transformat de mult in pierdere: in intervalul ianuarie-iunie, ajutoarele de stat s-au ridicat la trei sferturi de miliard de euro, din care 21,6% pentru salvare-restructurare.

Citeste si:

Iar daca, pe langa ce s-a salvat, dandu-se numai impresia ca se va si restructura, ne-am mai uita la un singur sector „strategic“- de exemplu, la otel, nu la caile ferate -, se poate observa ca anul trecut sprijinul de stat pentru siderurgie a batut toate recordurile. El nu mai reprezinta 4 procente din total, ca in 2001, nici 0,4, ca-n 2003, ci peste 44%.

Parastase in loc de nunti

Am ramas deci ultimii in Noua Europa pentru ca noi suntem inca ocupati cu administrarea trecutului, pe cand ceilalti isi gestioneaza economiile cu ochii spre viitor. Intr-o economie care functioneaza dupa toate regulile, incapacitatea de plata cronica si datoriile de mult ajunse la scadenta ar fi coincis cu falimente in serie. La noi insa, intreprinderile perdante continua sa functioneze bine mersi. Sa cheltuiasca mai departe banii colectati pentru infrastructura, sanatate, educatie sau cercetare. Sa genereze deficit comercial si concurenta neloiala ori sa mascheze somajul.

Si nu credem ca ne inselam prea mult, pentru ca un studiu realizat de evaluatorul de risc de credit Coface Intercredit releva ca, in circumstantele unui numar similar de companii active, in Ungaria s-au inregistrat de noua ori mai multe falimente in 2004. Potrivit analizei respective, din 430.000 de firme maghiare, au intrat in faliment 7.663 si doar pentru 24 a fost acceptata procedura reorganizarii judiciare. In Romania, dintr-un total de 462.000 de companii active, judecatorii au aprobat falimentul a numai 836, iar pe 2.283 le-au bagat in reorganizare. Numarul reorganizarilor judiciare din Romania este mai mare decat al celor din Cehia, Ungaria, Polonia, Slovenia si Slovacia luate la un loc. In tari ca Bulgaria sau Croatia, procedura nici macar nu este prevazuta de lege, iar in Slovacia nu a fost aplicata niciodata.
Acum vedeti de ce nu ne ajung banii pentru sosele, poduri, diguri ori canalizari! De ce nu ne permitem sa mutam in casa tronul de pe hazna si sa-i zicem WC! Pentru ca, in loc sa-si vada de-ale sale (scoli, spitale, drumuri etc.), statul dirijist e preocupat de altceva - de pilda, de cresterea economica. Statului ii pasa prea putin de ordine, de egalitatea sanselor, de mediu sau de învatamant si prea mult de interesele clientelei politice.

Pacatele economice se platesc pe lumea asta

Cine seamana vant culege furtuna. Cine seamana pomeni fiscale, intr-o economie bazata pe impartirea pe umerii saracilor a poverii imbogatitilor, mai culege dupa furtuna si viituri.

Pe de o parte, PIB-ul e atat de mic fiindca la el lucreaza, de-adevaratelea, cel mult o treime din populatie. Pe de alta, este folosit atat de prost fiindca aceia care il impart isi fac parte cat pentru neam de neamul lor. Cum de mai reuseste statul sa dea la restul lumii pensii si ajutoare? Miraculos: desi statul nu stie sa administreze economia, e numarul unu în inginerii. Pune accize în euro, îsi manevreaza bugetul dupa cursul de schimb, plafoneaza pensiile si ajutoarele sociale, întarzie bursele ca sa dea alocatii si invers. Statul ia de la toti, mai putin de la cei legati de cauza relelor - devalizatorii de banci, magnatii economiei subterane, privatii care amplifica arieratele de stat. În loc sa reduca posibilitatile de a face afaceri fara capital, legislatia si fiscalitatea sunt aplicatii la nivel de teorema ale axiomelor intereselor de grup despre care vorbeam. Iar cand e gata-gata sa scape din mana morisca de bani, statul schimba regulile jocului.

Din pacate pentru conducatorii nostri, Dumnezeu are si el reguli si nu le modifica dupa cum isi masluiesc ei cartile din mana. Regulile Lui sunt simple: sa nu furi, sa nu minti, sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau... Iar atunci cand un stat se transforma, in mai putin de un deceniu, intr-o „associazione a delinquere“ de tip mafiot, in care cei ce nu inchid ochii la coruptie, evaziune si frauda isi risca salariile si locurile de munca, ne putem astepta la ce-i mai rau. Dupa seceta prezisa de Moise, a venit randul Potopului lui Noe si sa ne fereasca Sfantul ca, pentru colapsul moral in care a ajuns societatea romaneasca, la primul cutremur serios sa se naruie Capitala in mormane de moloz, ca zidurile Sodomei si Gomorei.