Dupa liberalizarea contului de capital la 1 aprilie si lansarea leului greu la 1 iulie, banca centrala a acceptat, in august, a treia provocare majora a anului 2005: tintirea inflatiei. Conceptul „inflation targeting” propulseaza preturile de consum in postura de obiectiv unic urmarit de Banca Nationala, ceea ce inseamna ca deficitul de cont curent ori cursul de schimb raman importante doar in masura in care nu induc inflatie. Tinta de inflatie va fi urmarita pe o perspectiva mai lunga de 6 (8) trimestre, va fi asigurata in conditii de transparenta prin comunicarea catre public a obiectivelor si deciziilor adoptate, a ratiunilor, riscurilor si incertitudinilor aferente, ceea ce va echivala cu o mai mare predictibilitate. Principalul instrument de comunicare cu publicul va fi noul raport trimestrial asupra inflatiei.
BNR considera ca trecerea la noul regim este posibila datorita intrunirii unei serii de premise: rata anuala a inflatiei se situeaza pe palierul cu o singura cifra; banca centrala beneficiaza de independenta operationala deplina; sectorul financiar este stabil si solid, desi exista nevoia de sporire a intermedierii financiare; dominanta fiscala nu mai reprezinta o problema (datoria publica si deficitul bugetar sunt in scadere); tintele de inflatie pentru urmatorii ani au fost stabilite de comun acord cu guvernul; banca si-a intarit capacitatea de prognoza a inflatiei; succesul procesului de dezinflatie din ultimii ani a condus la consolidarea credibilitatii BNR.

Conducere in stare de necesitate

Si totusi, banca centrala a precizat, la momentul anuntarii schimbarii regimului de politica monetara, ca va utiliza toate instrumentele pe care le poseda pentru atingerea tintei de inflatie. Asa scrie in conceptul consacrat? Nu, desi nicaieri in lume nu exista o tintire perfecta, politicile de acest fel folosesc preponderent parghia dobanzilor. Adica in momentul in care o economie supraincalzita exercita presiune inflationista fiindca masa baneasca se majoreaza fara sa fie acoperita in masura egala de bunuri si servicii, banca centrala ia decizia sa scumpeasca creditul. Invers, daca expansiunea nu determina majorarea preturilor, banca nu are nici un impediment sa umble la dobanzi, ba poate chiar sa le reduca.

Da, dar precizarea ca se va folosi tot arsenalul din dotare este cam generalista. Din ce se compune acesta? Dupa cum aprecia guvernatorul Mugur Isarescu in primavara acestui an, „banca centrala va continua sa utilizeze ca instrumente pentru dezinflatie atat cursul de schimb, cat si rezervele (n.r. - minime obligatorii) si volumul creditarii, urmand sa se limiteze la parghia dobanzilor numai cand cresterea preturilor se va stabiliza la 2-3%”. Pai, daca lucrurile stau asa, e bine de vazut si de ce se va ajunge la formula clasica trei ani mai tarziu. Potrivit declaratiilor din lunile trecute ale oficialului BNR, „aceasta operatiune este posibila numai in conditiile finalizarii procesului de restructurare”. El avertiza ca „tintirea inflatiei reprezinta un mecanism fin, bazat pe credibilitate” si ca „este bine ca reformele structurale sa fie incheiate pana in 2005 pentru a avea cre-dibilitate si pentru ca mecanismele monetar-fiscale sa nu fie compromise de nimic”.

Respiratie proaspata pentru fiola

Asadar, cursul de schimb, rezervele si volumul creditarii vor fi folosite in continuare ca arme impotriva inflatiei. Autoritatile monetare se vor multumi sa apese doar parghia dobanzilor abia in 2008, cand cresterea preturilor se va stabiliza la 2-3%.

Bineinteles ca intr-o economie in care calculele se fac in euro, care se finanteaza in proportie mai mare din neplata obligatiilor decat din credit bancar, intr-o tara in care jumatate din populatie face troc fiindca n-are bani, semnalele venite de la BNR prin intermediul dobanzilor n-au cum sa aiba efectul scontat. Dar acestea sunt numai elemente colaterale. Principala noastra problema este ca economia romaneasca tot nu este pregatita sa produca mai multe marfuri, la preturi mai mici. De aceea cursul in scadere le inlocuieste cu importuri - macar sa vindem bine imaginea inflatiei. Iar cand importatorii nu inteleg ca moneda nationala se apreciaza ca sa scada preturile, nu ca sa-si majoreze ei marjele de profit, urmeaza episodul doi: reprimarea consumului. Creditele de consum se restrang pe seama unor masuri administrative, cum ar fi majorarea rezervelor minime obligatorii sau inasprirea normelor de creditare.

Citeste si:

Dupa cum e manevrata economia, obtinandu-se cu mijloace monetar-fiscale aceleasi rezultate macroeconomice ca si prin reglajele naturale, ne putem intreba, legitim: ce nevoie mai avem de piata? Pai, chiar n-am avea, daca de distributie s-ar ocupa altcineva mai bine. Sa zicem, bugetul. Dar dovada ca nu merge asa este tristul adevar ca inflatia nu se reduce prin majorarea consumului, dupa regula „mai mult, la pret mai mic”, ci prin reprimarea acestuia. Se subtiaza disponibilitatile tuturor celor lipsiti de protectie, pana se ajunge la nivelul de echilibru cerut de macrostabilitate - preturile n-au de ce sa se aprinda atata vreme cat consumul populatiei e rationalizat de taxe si facturi la utilitati.

Frana de motor

Sa nu credem insa ca aceasta abordare a fost inventata de romani. Ea este descrisa in manualele de economie, cu doua precizari. Prima - ca functioneaza doar pe termen scurt. A doua - ca se aplica, de regula, dupa razboaie. Doua precizari si un avertisment: politica antiinflationista trebuie sa micsoreze preturile fara sa afecteze rolul pe care pretul il detine in procesul de distributie a resurselor - adica insasi functionalitatea pietei.

Asta e deci problema. Cu toate ca suntem la fel de stabili macroeconomic precum Cehia, Polonia sau Ungaria, economia noastra intra in fibrilatie cand vine vorba sa dea piept cu concurenta straina, pentru ca guvernelor de la noi nu le-a venit la indemana sa lase piata sa regleze natural mecanismele, ci au ales o strategie alternativa: controlul veniturilor si preturilor.
Romania nu seamana cu tarile din primul val de aderare, ci mai degraba cu Serbia. Noi am inceput cu „nu ne vindem tara” si acum suntem deficitari la infrastructura si la investitii straine directe, sarbii au ramas fara infrastructura si le-au fugit investitorii dupa ce au strigat „ne dam Kosovo” pana le-au picat in cap bombele NATO. Si noi, si sarbii suntem in faza negocierilor de zecimale cu FMI. In 1998, noi am avut inflatie peste 40%, ei 48%, in 2001 - 30%, respectiv 39%, iar pentru 2005 banca centrala de la Bucuresti se bate pentru 7,5%, iar cea de la Belgrad pentru 5%. Lor li s-a pretins incadrarea intr-un deficit bugetar de 0,8% din PIB, noua - 0,7%. Dar la noi e pace de 15 ani!

Ei, tocmai aici se vede eroarea fundamentala de abordare. Desi nu suntem dupa razboi, exista inca preturi administrate. Avem politici monetar-fiscale cu rol de ancore antiinflatie - platim la greu pentru sanatate, drumuri, mediu fara sa beneficiem de ele. Traim cu riscul permanent ca fraiele consumului sa scape si inflatia sa arate ca structura economiei e tot cea veche, mostenita de la regimul comunist. Riscul creste din patru in patru ani, cand vin alegerile.
Pe bulevardele oraselor noastre, care arata ca ale sarbilor dupa bombardament, circula armate de „tancuri” 4x4. Uruitul motoarelor, reflectat de fatadele termopanizate de la vile, acopera complet discursurile oficiale despre remodelarea economiei in perspectiva integrarii europene. Sansele celor ramasi pe jos sunt spulberate de cei pentru care obligatiile nu trec de „blindajele” de relatii.

Evident, o economie bazata pe astfel de realitati nu poate fi condusa relaxat, cum e normal in timp de pace. De aceea se declara demagogic razboi saraciei, ca sa se justifice aplicarea in economie a legii martiale - cine nu e cu noi e pe dinafara.