Amintim ca au fost depuse extrem de multe amendamente chiar de catre initiator, astfel ca de la 28 de articole cat avea proiectul in varianta adoptata tacit de Senat, acum sunt 93 de articole, care arata radical diferit si nu au apucat sa fie dezbatute de specialisti si societatea civila inainte de votul final. Chiar ma intreb, daca o asemenea practica devine regula, ce mai ramane din bicameralismul romanesc?

Dupa cum se stie, acesta este un act normativ promovat in baza initiativei parlamentare, pe care lobby-ul bancar s-a straduit din rasputeri sa-l vada respins sau amanat la Calendele grecesti, dar pe care sufletul proiectului, deputatul coalitiei de guvernamant Ana Birchall a reusit sa-l impinga pana in aceasta etapa in care mai e nevoie doar de semnatura Presedintelui Iohannis pentru ca sa vada tiparnita Monitorului Oficial. Ce pare sa nu realizeze parlamentarul de Vaslui este ca acest proiect de lege, fara indoiala bine intentionat, va deveni un adevarat nod gordian pentru practicieni daca presedintele nu-l trimite Parlamentului spre reexaminare.

Elementul central al noii reglementari il reprezinta procedura de reesalonare a datoriilor debitorului in baza unui mecanism hibrid care imprumuta caracterul simplu, nesofisticat al concordatului preventiv, dar si arhitectura judiciara a reorganizarii prin plan.

Multe institutii sunt prezentate rudimentar si nu se foloseste terminologia consacrata a Legii nr. 85/2014. Termenii consacrati din perioada interbelica precum „cerere de inscriere la masa credala” sunt inlocuiti cu formulari aproximative si nejuridice (a se vedea art. 21) de tipul „informare cu privire la cuantumul si tipul creantei impotriva averii debitorului”.

Termenul de inregistrare a creantelor este nerealist de scurt, de 30 de zile de la inceperea procedurii (practic, de la publicarea notificarii in Buletinul Procedurilor de insolventa), cu toate ca administratorul are obligatia sa-i notifice pe creditori. Intrucat termenul nu curge de la data primirii de catre creditor a notificarii, ci de la data publicarii acesteia in BPI, se deschide o portita pentru administratorii de coniventa cu debitorul sa faca foarte repede publicarea in BPI si sa trimita notificarile catre creditori spre sfarsitul termenului de 30 de zile, astfel incat acestia sa nu se poata organiza, sa trimita „informarea” in termen util si sa opereze astfel decaderea din termen.

De aici, un nesfarsit numar de cereri de repunere in termen, contestatii si izvor de practica judiciara neunitara, cand se putea adopta solutia extrem de simpla si de bun simt ca termenul sa curga de la primirea notificarii prin posta, fax, sau orice sistem care asigura controlul transmiterii unei informatii. Nu putem pretinde mediului de afaceri sa-si faca un obicei din a verifica obsesiv in fiecare dimineata BPI ca sa vada cine a mai intrat in insolventa si cine nu. Tot astfel, e lipsit de fairplay sa se ceara creditorului sa spuna inca din acest stadiu incipient ce hair-cut al creantei sale ar fi dispus sa accepte, cand traditional, debitorul e cel care face prima miscare si vine cu o propunere, in timp ce creditorul are libertatea sa o accepte sau sa faca o contraoferta.

Nu vreau sa spun prin asta ca ar trebui sa ne intoarcem la timpurile Renasterii, cind negustorului falit i se spargea taraba de marfuri in piata publica „banca-rotta” ca o forma de pedeapsa infamanta, dar nici nu trebuie sa ajungem la extrema ca legea sa induca mentalului colectiv ca ar fi un lucru absolut banal sa intri in insolventa si ca oricine poate sa ajunga intr-o asemenea situatie.

Acest act normativ are o intreaga serie de lipsuri:

  • un „defect” major al proiectului este ca se preconizeaza o lege speciala, pe cand tehnica de reglementare si bunul simt ar fi indemnat pe oricine sa legifereze un nou capitol in Legea nr. 85/2014 (Codul insolventei). In acest fel, vom irosi mult timp cu discutii bizantine despre conflictul dintre doua legi speciale, incercand sa stabilim care e cea mai „speciala” dintre ele;
  • avand in vedere dispozitiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 si cele ale art. 4 alin. 1 din Lege care trimite la art. 3 din Noul cod civil, rezulta paradoxul ca niciun membru al unei profesii liberale nu poate fi supus unei proceduri colective, desi avem atat un cod al insolventei, cat si o lege a insolventei persoanei fizice. Membrii profesiilor liberale pot fi foarte expusi riscului de insolventa, cum a fost cazul celor legati de sectorul constructiilor (arhitecti, designeri de interioare, structuristi, etc.,) care a avut un recul major dupa criza din 2009;
  • art. 60 alin. 3 prevede ca actiunea in anularea actelor frauduloase se va introduce in termen de un an de la data ramanerii definitive a hotararii de deschidere a procedurii judiciare de insolventa prin lichidare de active, ceea ce e cu mult mai bine decat in varianta care a trecut de Senat. Totusi, textul are o imperfectiune, intrucat se permite fara niciun fel de reguli ca titularul actiunii sa fie lichidatorul sau oricare dintre creditori. Spre a nu crea un haos si a nu incarca inutil rolul instantelor, s-ar fi putut da creditorilor o legitimare procesuala activa subsidiara, numai in masura in care lichidatorul refuza motivat sa introduca aceasta actiune;
  • Salutam faptul ca s-a renuntat in ultimul moment la sanctiunea de la articolul 27 din proiect – persoanele supuse acestei proceduri nu au nimic de a face cu Legea 31/1990 a societatilor comerciale si cu toate acestea li se interzice pe timp de 5 ani calitatea de asociat unic si administrator in astfel de societati. Poate ca ar fi fost mai mult in spiritul reglementarii o sanctiune care sa le interzica accesul la creditare: banci, leasing, etc., deoarece multi dintre ei au ajuns in aceasta situatie recurgand excesiv la diverse forme de creditare;
  • un instrument de restabilire a “egalitatii armelor” intre debitorul falit, familia acestuia si masa credala ar fi putut fi prezumtia relativa instituita prin art. 792-793 Codul comercial1 si preluata si in art. 799-800 din Codul Comercial Carol al II-lea2. Se prezuma relativ ca bunurile parafernale dobandite de sotia falitului cu titlu oneros, in timpul activitatii comerciale a sotului au fost platite din averea (fondul de comert) al acestuia. In contextul revenirii la regimul matrimonial al separatiei de bunuri potrivit art. 360-365 NCC si mai ales al limitarilor prevazute de art. 2324 alin. 3 si 4 NCC se pot frauda foarte usor creditorii chirografari, in caz de insolventa a sotului profesionist, de catre celalalt sot. Intrucit nici noua Lege a insolventei nr. 85/2014 nu contine o prevedere referitoare la impactul regimului matrimonial al separatiei de bunuri asupra insolventei, consideram ca aceasta Lege rateaza din start asanarea unei vulnerabilitati majore;
  • Este mai mult decat nefericita inovatia cu Comisia de insolventa la nivel central si judetean. Traditia noastra romaneasca, atata cata a fost in perioada de la Unirea Principatelor si pana in 1947, privea insolventa ca pe o procedura judiciara, o forma colectiva de executare silita. Ca urmare, corul acestei proceduri era adunarea creditorilor, dirijorul – judecatorul sindic, iar concertmaistrul – practicianul in insolventa. Toti acestia, impreuna cu specialistii care il asista pe practicianul in insolventa (avocati, evaluatori, auditori, experti contabili) alcatuiesc o mica orchestra inchegata in care nu-si gaseste locul strutocamila fara pic de talent muzical care este Comisia de insolventa. Nici argumentul ca aceasta comisie ar degreva instanta nu tine, deoarece tot atributia instantei este de a deschide procedura si ca urmare se constituie cate un dosar de instanta pentru fiecare debitor. Nu se stie daca s-a gandit cineva de unde se vor lua banii ca sa se plateasca acesti birocrati si unde se vor gasi sedii ca acestia sa functioneze? Daca va exista cite un sediu de comisie in fiecare centru administrativ de judet si nu in fiecare localitate unde e judecatorie, inseamna ca vom plimba inutil maldare de hartii intre aceasta comisie si toate judecatoriile din judetul respectiv? Intr-adevar, o autoritate administrativa ierarhizata era ultimul lucru necesar in aceasta procedura, unde fiecare participant are rolul sau determinat. Anticipand numarul urias de dosare care vor invada instantele, legea mai face o inovatie in sensul ca instanta acestei proceduri va fi „micul judecator sindic de la Judecatorie” spre deosebire de „marele judecator sindic de la Tribunal” care va judeca apelurile impotriva hotaririlor primului. La instante extrem de aglomerate cum e sectia a VII-a a Tribunalului Bucuresti unde se intra cu 50-80 de dosare pe sedinta, sa le ceri acelor judecatori sindici sa mai intre cite doi si in sedinte de apel in care vor judeca apelurile impotriva sentintelor provenite de la „micii sindici” ai Judecatoriilor de sector 1-6 inseamna sa li se ceara sa munceasca de trei ori mai mult decat oricare alt magistrat din Romania. Inutil sa mai spunem ca si calitatea solutiilor va scadea drastic…Poate ca o solutie ar fi fost ridicarea valorii prag de declansare a procedurii de la 10 salarii minime pe economie la 40 de salarii minime pe economie si in felul acesta s-ar fi degrevat instantele de dosarele bagatelare. Nu credem ca pentru romanul mediu este o calamitate sa plateasca datorii de aproximativ 10.000 RON. La 40 de salarii minime pe economie, discutam de o suma de aproximativ 40.000 RON care presupune un efort economic insemnat al celor cu venituri mici si medii si nu exista alta cale decat trecerea acestora printr-o procedura de asanare a datoriilor.
  • Nu se intelege de ce trebuie creata o noua categorie compozita de practicieni ai insolventei pentru persoanele fizice formata din notari, executori judecatoresti, avocati, membri UNPIR, cand avem in tara o profesie, cea a practicienilor in insolventa, cu propriul sistem de selectare si admitere in profesie si care s-au ocupat pana in prezent cu succes de suficiente proceduri complicate ale colosilor industriali ai tranzitiei. De ce actualii practicieni in insolventa nu s-ar putea ocupa direct de dosarul de insolventa cu mult mai putine probleme a unei persoane fizice ramane un mister pe care numai initiatorul legii si colegii ei din Comisia Juridica a Camerei Deputatilor ni-l pot lamuri.
  • O prevedere cel putin ciudata este cea care da putere comisiei de insolventa sa numeasca discretionar si netransparent administratorii acestei proceduri (in faza de lichidare a bunurilor lichidatorul este numit totusi de instanta). In ultimii ani, sectorul bancar a luptat mult ca sa impuna atat in fosta Lege nr. 85/2006, cit si in noul cod al insolventei principiul transparent si democratic ca alegerea practicianului in insolventa e apanajul creditorului sau unui grup de creditori care detin majoritatea absoluta a creantelor unei proceduri. In acest fel, s-a format o piata concurentiala pentru liber profesionistii din acest domeniu, care isi pot negocia liber onorariul cu creditorii majoritari. De ce e nevoie ca sa ii desemneze un functionar a carui numire depinde de pixul unui politician si sa le stabileasca si onorariul?
  • De remarcat si faptul ca legea defavorizeaza puternic pe nou intratii in profesiile de practician in insolventa, notar, executor judecatoresc si avocat si inclina balanta catre veteranii acestor profesii liberale: de exemplu art. 15 alin. 2 prevede o situatie de exceptie in sensul ca se va desemna obligatoriu de catre comisia de insolventa drept administrator judiciar executorul judecatoresc care deruleaza o executare silita asupra bunurilor debitorului. Daca coroboram aceasta cu art. 12 alin. 4 din Lege, care prevede ca executorii judecatoresti si practicienii in insolventa cu 5 ani vechime sunt de drept membrii acestui nou corp profesional compozit, observam ca cel putin in prima faza, executorii judecatoresti la inceput de drum vor trebui sa cedeze dosarele in lucru care se transforma in insolvente catre colegii lor mai in varsta. Practic, prin aceasta jonglerie legislativa, functionarii comisiei de insolventa iau cu forta clientela nou intratilor in profesiile liberale (care se presupune ca au cea mai mare nevoie de ea fiind la inceput de drum) pentru a o distribui pe criterii balcanice celor care vor da din coate sa fie primii pe „Lista de alesi”. Nu putem sa nu remarcam faptul ca acest demers seamana destul de bine cu incercarea de a crea corpul profesional al mediatorilor si de a le asigura acestora o sinecura, obligand pe tot romanul care are de recuperat contravaloarea unei facturi de la un rau platnic sa treaca pe la mediator. Cum aceasta tentativa de a crea o noua casta de manipulatori de maculatura pe banii justitiabilului a fost fracturata fara mila de Curtea Constitutionala printr-o decizie de exceptie, aceasta institutie va fi ultimul obstacol al bunului simt pentru ca aceasta fantezie burlesca sa nu devina o realitate tragi-comica.

Avand in vedere cele de mai sus, ar fi de preferat ca Presedintele sa retrimita Legea insolventei persoanei fizice inapoi in Parlament spre a fi revizuita cu concursul unei echipe de practicieni in insolventa de inalta reputatie, magistrati si universitari comercialisti spre a deveni, asa cum sunt asteptarile tuturor membrilor profesiilor juridice si al liber-profesionistilor in general, un capitol bine scris din Codul insolventei.

1Art. 792 C. Com. avea urmatorul continut: In toate celelalte cazuri si oricare ar fi regimul sub care s-au casatorit sotii, prezumtia este ca bunurile dobindite de femeia falitului apartin barbatului si ca au fost platite cu banii lui, astfel incit acele bunuri trebuesc sa fie intrunite la masa falimentului, femeia insa este admisa sa faca proba contrarie.
Art. 793 C. Com. avea urmatorul continut: Bunurile mobile atit dotale, cit si parafernale cuprinse in contractul de casatorie, sau parvenite femeii in vreunul din modurile aratate in art. 790 se pot relua de femeie in natura, daca identitatea lor este dovedita cu un inventar sau prin orice act cu data certa. Daca bunurile femeiei au fost instrainate si cu pretul lor s-au dobindit alte bunuri mobile sau imobile, femeia poate exercita asupra acestora dreptul indicat in

art. 791, cu conditiunea ca provenienta banilor si noua lor intrebuintare sa fie constatata printr-un act avind data certa. Toate celelalte obiecte mobile aflate in posesiunea fie a barbatului, fie a femeii, si oricare ar fi regimul casatoriei se presupun ca apartin barbatului, afara numai daca femeia nu va proba contrariul.

2A se vedea art. 799 din Codul Comercial Carol al II-lea, Editia Oficiala, Imprimeria penitenciarului Vacaresti, 1940, p. 303, cu urmatorul continut: “Bunurile pe care sotia falitului le-a dobandit in timpul casatoriei in cei cinci ani anteriori sentintei declarative, se presupun fata de masa credala, pana la proba contrarie, a fi dobandite cu banii falitului si vor fi considerate proprietatea acestuia”.