Restaurantele-strigoi ale Bucurestiului: De la Caru cu Bere la Pescarus

Caru cu Bere care e tot Caru cu Bere de cand se stie, la fel cum sunt si Capsa, Selectul, Hanul lui Manuc, Doi Cocosi sau Pescarul, care si-au pastrat brandul; altele, cum sunt Cina sau micul hotel al Partidului de langa Teatrul National, au primit nume in rand cu vremurile, si acum raspund la nume ca Il Calcio sau Marshal.

Restaurantele cu faima de dinainte de Revolutie puteau fi impartite in trei mari categorii: cele de la marile hoteluri, cele de pe langa marile institutii ale partidului si statului, la care nu putea intra oricine, si celelalte, la care putea merge oricine.

Din cele grupate in prima categorie s-a cam ales praful, cu exceptia Continentalului si a Intercontinentalului, care acum sunt hoteluri de 5*. Lido, cu faimoasa lui gradina de vara cu piscina, a fost inchis demult. O vreme, restaurantul de acolo, Best Chef parca se chema, s-a tinut tare, insa a disparut si el in mocirla intrigilor in care s-a scufundat celebrul stabiliment, la fel cum s-a intamplat cu si mai elegantul hotel Bulevard, cu elegantul lui restaurant cu tot, de vizavi de Casa Armatei.

Aristocraticul hotel al Partidului, cel “mare”, de pe Kiseleff, cu imensul si irealul lui parc din fata, e acum un mare furuncul pe pielea turismului bucurestean. Din cel mai elegant si mai luxos hotel al Bucurestiului, a ajuns cel mai jalnic, exact asa cum au ajuns toate lucrurile lasate pe mana statului si a functionarilor lui timp de 20 de ani. Nu stiu daca pe vremea lui Ceausescu se chema tot Triumf, ca acuma. Pe atunci era rezervat exclusiv marilor comunisti. Daca in “micul” hotel al Partidului, din zona Batistei, (acum Marshal) mai puteai patrunde cu complicitatea unor angajati care erau “de partea poporului”, de “cel mare” nici nu putea sa-ti treaca prin cap sa te apropii macar. Restaurantul de la Triumf e inca deschis, insa doar pentru ca are o terasa in faimosul parc. In salile din interior nu cred ca a mai intrat cineva de ani de zile, pentru ca atmosfera e infricosatoare. Evident, nici mancarea nu prea are cum sa fie altfel.

Dar cel mai lugubru restaurant in care am intrat eu in Bucuresti nu e unul de stat, asa cum m-as fi asteptat, ci apartine unor capitalisti romani, cei care au cumparat hotelul Ambasador. Totul arata sinistru acolo, si simti asta si daca intri cu ochii inchisi, pentru ca te izbeste o duhoare, inca de la usa, pe care nu o poti uita multe luni dupa aceea. Din tot restaurantul mare si mandru de pe vremuri au mai ramas doua salite foarte mici, care nici macar nu faceau parte din restaurantul propriu-zis, cred ca erau ceva camari sau anexe. Totul e murdar la Ambasador, miroase urat, mancarea e lamentabila iar celor de acolo cred ca le vine sa planga de ce vad in jur. Rareori mi-a fost atat de mila de niste chelneri... Sigur, legaturile cu statul nu sunt taiate cu totul, dovada ca acest restaurant a primit 3* (trei stele!!!) de la Ministerul Turismului, pe care le afiseaza cu mandrie chiar pe usa localului.

Un restaurant cu ceva mai mult noroc este Capitol, de la hotelul cu acelasi nume din inima Bucurestiului, vizavi de Casa Centrala a Armatei. Aici se vad niste eforturi de renovare, cineva a incercat sa redea locului opulenta si grandoarea de alta data, insa rezultatele sunt doar partiale. Capitol e un restaurant trist si gol, la care tinerii se uita ca la o ciudatenie – si asta daca intra din greseala acolo, pentru ca toti cei pe care ii cunosc eu si pe care i-am intrebat despre acest loc au facut ochii mari si au cascat gura, pentru ca nici nu auzisera despre un astfel de restaurant, chiar daca treceau pe langa el zi de zi. Mancarea e si ea facuta intr-o doara la Capitol, desi bucatarii de acolo ar sti ce trebuie facut, daca ar avea si de ce si pentru cine sa o faca.

Dintre restaurantele comuniste mari, care nu erau nici in hoteluri si nici pe langa marile institutii ale Partidului, o sa scriu doar despre Pescarus, din Herastrau. Era locul de petrecere al odraslelor comuniste, mai ales ca din Primaverii doar traversau bulevardul. Si Nicu Ceausescu venea din cand in cand acolo si se intalnea cu unii care acum ne fac cu ochiul din televizor. Pescarus e un restaurant imens, in interiorul parcului, pe malul lacului. E o ilustrata sepia a fostei grandori comuniste. Si cand scriu “sepia” descriu chiar privelistea de la Pescarus, nu e o figura de stil. Totul e intact in interior, destul de bine conservat. Doar terasa dinspre lac e schimbata, cu multe plasticuri moderne, de prost gust. Mancarea e un rau necesar la Pescarus, facuta in sictir si cu multa lene. Produse proaste si semipreparate de la supermarket, dintre cele mai ieftine, de pe rafturile pentru saraci, care ar fi probabil interzise in America sau in tarile mai serioase ale Europei. Clienti nu prea am vazut la Pescarus, in afara catorva cu o bere sau cu un suc in fata, uitandu-se la lac si la pescarusi pe terasa. Cred ca doar nuntile si cumetriile ii mai tin in viata pe cei de la Pescarus, pentru ca altfel nu prea vad logica dupa care un astfel de loc inca mai face umbra batranului parc.

Saptamana viitoare voi scrie despre restaurantele de pe langa marile institutii ale statului: Casa Armatei, Academia Romana, cu faimosl ei COS (Casa Oamenilor de Stiinta), Ministerul Invatamantului cu la fel de faimoasa Casa a Universitarilor si Guvernul, cu al sau Club Floreasca, fostul complex al lui Ceausescu. Daca despre Ambasador, Capitol sau Pescarus mai poti spune ca face omul capitalist ce vrea cu banii si cu acareturile lui, aceste mici palate devenite adevarate monumente ale indolentei merita mult mai mult decat niste povestiri triste. E tot puroiul unei societati intregi adunat acolo.