Restaurantele-strigoi ale Bucurestiului: Casa Universitarilor

Dar, cand ceva ramane in ghearele statului si ale functionarilor lui inca 20 de ani dupa Revolutie, rezultatul nu poate fi decat unul singur. Nu cred exista vreo urma de indoiala in aceasta privinta, de vreme ce lucrurile arata EXACT la fel, fie ca e vorba despre Armata, despre Guvern, sau despre oameni cu carte, cum sunt cei de la Academia Romana, de la Ministerul Invatamantului sau cei de la Universitatea din Bucuresti. Tuturor acestora cineva le-a dat niste palate ca sa-si bata joc de ele. Si au facut-o cu toata aroganta si cu tot cinismul din lume.

In Casa Universitarilor era agitatie mare tot timpul, pe cand eram eu student. Adica pe vremea comunistilor. Din cate se intamplau acolo, atunci ma interesa doar restaurantul, pentru ca era unul dintre cele mai “aspirationale” locuri de pe austera scena gastronomica bucuresteana. Cu atat mai mult cu cat era un “fruct oprit” oamenilor de rand, dintre care faceam parte, doar ca fara atata imaginatie cata aveam noi atunci. Era un alt restaurant „cu circuit inchis”, insa in care batranul portar ne lasa sa intram in schimbul unei monede de 3 lei. Mai departe, in fata chelneritelor si a bucatareselor era suficient farmecul nostru. Mancam bine la Casa Universitarilor. Era un restaurant cu peste 10 feluri in meniu, si asta cand rar gaseai vreun alt restaurant cu mai mult decat cele 3 „reglementare”: ciorba, cotlet cu cartofi prajiti si ceva dulce.

Pentru cine nu a fost acolo, Casa Universitarilor e un mic palat cu un parc cum nu mai au multi in inima Bucurestiului. Iata ce spun despre ea cei de la Universitatea din Bucuresti, pe site-ul lor:

„Cladirea care gazduieste astazi Casa Universitarilor a fost construita in deceniul al saptelea al secolului al XIX-lea pentru directorul Postelor din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, Cezar Librecht. Dupa abdicarea domnitorului (1866), Librecht a parasit tara, locuinta fiind cumparata, la licitatie, de G. C. Filipescu, maresal al Palatului.

In anul 1947, cladirea a fost data spre folosinta cadrelor didactice carora li s-au amenajat sali de lectura, de conferinte, cinema si restaurant. Constructia, intr-un stil eclectic, are insa si trasaturi specifice arhitecturii gotice, evicentiate (sic!), indeosebi, prin coronamentul alcatuit dintr-o suita de creneluri, cat si prin firidele inscrise in partea superioara a fatadelor.

Casa Universitarilor a fost construita dupa planurile arhitectului dalmat Luigi Lipizer, reunind elemente de factura romantica si neogotica, ce ii confera un aer maret, simptuos (sic!), monopolizand atentia inca de la intrare. Curtea este generoasa, ampla, cu un parc ce o protejeaza de ritmul alert al strazii. Fantana ne poate da un exemplu a ceea ce insemna luxul si stralucirea unui trai interbelic. Imobilul cuprinde un subsol inalt, in care se deschid numeroase incaperi si un parter, unde fiecare spatiu poarta o denumire sugestiva. Acoperisul, iregularitatile, ferestrele, matricea interiorului, impartirea pe zone de interes, fiecare reprezinta o fraza a mesajului estetic transmis. Fatada este spectaculoasa, cu o intrare bogat decorata cu elemente specifice; in partea superioara, privirea este atrasa de firidele inscrisa (sic!) cu migala, ca o dantelarie in piatra, si o scara masiva, ce produce un efect de sera, unic, fabulos. Elementele neogotice creaza (sic!) un puternic efect dramatic. In interior, camerele sunt inalte, iar holul de intrare face legatura cu fiecare salon in parte. Coloanele impozante imprima aerul somptuos, iar zidaria policroma si varietatea texturilor fac legatura dintre tavanul si restul incaperii. Geamurile incaperilor sunt realizate din cristal de Boemia. Trecerea de la coloana la pardoseala se face printr-o baza solida, iar legatura cu tavanul prin capiteluri realizeaza o armonie vizuala a orizontalei si verticalei.”

Pana aici asa e, au dreptate. Uitati-va la pozele de pe site ca sa vedeti despre ce vorbesc. Insa in fraza urmatoare mint cu nerusinare tipica, cu un cinism nemarginit, fara sa clipeasca si fara o umbra de jena fata de noi toti si, mai ales, fata de studentii aceia pe care ei ii invata cum se fac lucrurile si cum sa traiesti frumos in viata:

“Casa Universitarilor gazduieste saptamanal evenimente culturale, reuniuni stiintifice, conferinte de presa, organizate de Universitatea din Bucuresti sau de partenerii acesteia.”

Faceti o cautare pe Internet ca sa vedeti ecourile acestor evenimente „culturale si stiintifice” desfasurate „saptamanal” la Casa Universitarilor. gustos.ro, miresici.ro, afterhours.ro sau metropotam.ro va dau sinteze, dezbateri, puncte de vedere si comentarii foarte relevante...

Dupa razboi, Casa Universitarilor a apartinut Ministerului Invatamantului, care s-a descotorosit de ea acum o luna (in mai 2011), pasand-o catre Universitatea din Bucuresti, desi pe site-ul Universitatii scrie ca o au din 2007. Insa angajatii de acolo spun ca abia acum s-a facut transferul efectiv, pana de curand luandu-si lefurile de la minister. Casa Universitarilor nu putea arata altfel decat universitarii si ministerul pe care ii reprezinta. Daca aruncati un ochi prin Sala de marmura, prin Sala de lectura, prin Sala de sah sau prin Salonul Ministrului vedeti cum era aceasta lume acum 150 de ani, acum 80, acum 30 de ani si cine sunt cei de acum.

Restaurantul de la Casa Universitarilor era tot timpul plin cand eram noi studenti, dupa cum am spus. Asa ca nu prea se punea problema sa mancam la mese (unde, oricum, nu am fi avut voie). Bucataresele si chelneritele bune la suflet si cu slabiciune pentru studentii saraci gasesu intotdeauna cate o solutie ingenioasa si ne asezau pe cate un colt de ceva ca sa ne dea mancarea mult ravnita.

Vine inca multa lume la restaurantul de la Casa Universitarilor. La terasa Casei, mai bine spus, pentru ca se sta numai pe terasa acoperita a parcului aceluia interior, imens si misterios. Palatul e gol, degradat, murdar, parasit. E dezolant, in clipa in care intri acolo iti rabufneste in fata constiinta mortii. „Memento mori, man, mai bine stai pe terasa, printre cei inca vii...” Despre parc am zis ca e misterios pentru ca toata vegetatia a fost lasata sa creasca in voie, pana intr-acolo incat a format un zid aproape compact, prin care doar copiii mai pot trece, spre a putea povesti oamenilor mari care s-au intrebat tot timpul ce o fi „dincolo”, in capatul parcului, in care nu a ajuns aproape nimeni vreodata. Clientii Casei Universitarilor sunt aproape toti obisnuiti ai locului, veniti si reveniti acolo din inertie si din nostalgie. Si, nu in ultimul rand, pentru ca unii nu si-ar mai putea permite sa mearga in alta parte, la alt restaurant din Bucuresti, fie el si fara nicio pretentie.

Mancarea de la Casa Universitarilor e surprinzator de buna, facuta probabil cu un subconstient respect de catre batranii bucatari pentru batranii pofesori, clientii lor nepretentiosi, de-o viata. E mancare de cantina: ardei umpluti, chiftelute cu sos, ciorba, tocanita, ostropel... Au si o doamna cofetareasa care se incapataneaza sa faca ea singura in bucatarie, cu multa munca, ce ar putea lua de la supermarket cu munca putina. E ieftina mancarea la Casa Universitarilor, dupa cum am spus, si s-au prins de asta si vecinii-„concurenti”, cei cu restaurante cu pretentii din jurul Gradinii Icoanei, care vin din cand in cand sa ia oale cu mancare ieftina de la Casa Universitarilor, pentru a o vinde apoi mai scump clientilor simandicosi.

Casa Universitarilor e un simbol, deci. E un monument al indolentei si al cinismului, al marimii si al micimii, al duplicitatii, arogantei si dispretului, al egoismului si al resemnarii altruiste. E o oglinda in care putinii oameni care mai au curajul sa mearga in acel loc vad ceea ce incearca sa nu vada sau sa uite.

Saptamana viitoare voi scrie despre ceilalti strigoi ai gastronomiei bucurestene: Casa Oamenilor de Stiinta (COS), restaurantul de la Casa Armatei si Clubul Floreasca.