Cred ca oamenii acestia au ganduri mari, pentru ca vad ca sunt deja doua restaurante cu numele Louisenhof in Bucuresti. Unul e in Barbu Vacarescu, deschis acum exact un an, in octombrie 2010, pe cand primul a fost pus in Stefan Mihaileanu, mai inainte, insa nu stiu cand.

Louisenhof din Barbu Vacarescu arata rezonabil. E intr-o casa veche si mica, fara etaj, chiar de unde porneste bulevardul Lacul Tei din Barbu Vacarescu. Are si o curte, mica si ea, in care cred ca pun mese vara. Restaurantul propriu-zis e format din doua sali in care stau cam inghesuite cateva mese. Interiorul e destul de placut amenajat, in stilul rustic nemtesc, cu mult lemn, cutii, cutiute, halbe si alte obiecte artizanale ca decoruri, cu mobilier auster din lemn, cu mese neacoperite.

Noi am ajuns la Louisenhof destul de tarziu, intr-o seara rece de octombrie. Nu fara a suna inainte, totusi, ca sa ne asiguram ca mai e deschis si ca ne mai dau ceva sa mancam. In restaurant erau doar doi oameni, care au plecat imediat ce am ajuns noi, asa ca am ramas singuri. Din figura chelnerului care ne-a primit noi am dedus ca ar fi vrut sa i se intample orice altceva, numai sa mai vada niste clienti la ora aceea nu. Si, ca sa fie sigur ca am inteles starea de fapt, chelnerul a mai si inchis toate luminile din restaurant, demonstartiv, lasand doar o lumina albastra si palida in coltul nostru, de la o lampa fluorescenta cu lumina rece, ca de spital. Si apoi s-a apucat sa vorbeasca in gura mare la telefon si cu bucatarul si sa se plimbe de colo – colo cu o tigara in gura…

Ne-am uitat pe meniu, nicio surpriza acolo. Tot felul de mancaruri, cele mai multe din bucataria germana, cu o lunga lista de snitele, evident. Intrebam ce ne-ar mai putea da de mancare la ora aceea, stiind bine ca suntem ultimii clienti. Si raspunsul a venit instantaneu, insotit de o mimica la fel de demonstrativa care sa sustina surpriza, mirarea si reprosul din glas: “Cum adica ce avem la ora asta? Avem tot ce scrie in meniu, evident!” A fost randul nostru sa fim surprinsi si mirati: “Vreti sa spuneti ca la ora asta puteti sa ne dati oricare dintre cele 50 de feluri de mancare din meniu?” “Sigur ca da!”

Am cerut ciorba de vita, gulas, un ciolan consistent cu varza, cartofi germani, fasole, legume, o gustare calda cu “sunca, ciupercute, carnaciori, ficatei si cascaval pane” (curat german!!!), niste cartofi copti cu smantana, sunca si cascaval, varza calita si nu mai stiu ce…
Nu au trecut 15 minute, si ne trezim cu toate acestea pe masa. Sunt chiar mancarurile din poze, asa ca pare destul de evident cum s-au desfasurat lucrurile la Louisenhof in cele 15 minute scurse intre luarea comenzii si aterizarea acestora pe masa noastra.

Citeste si:

Cat despre gust, nu cred ca-ti trebuie o logica sau o experienta de viata iesite din comun pentru a putea anticipa. Cred ca va puteti da seama doar privind la poze. Noi nu am gasit mai nimic “german” in farfuriile noastre, oricat de detasati ne-am straduit sa fim si oricat de mult a rascolit prin memorie prietenul meu care a locuit mai multi ani in respectiv invocata tara. Sigur, vorbim aici despre bucataria traditionala germana, pentru ca supermarketuri au si ei cu duiumul. Si legumele congelate, si carnaciorii, si cascavalul pane si alte lucruri sunt exact ca acolo, fara nicio indoiala. Insa eu vorbesc acum despre ciorbele care numai “germane” nu erau, despre cartofii cu putina sunca in ei (in alte restaurante le spun “taranesti”), fara nicio legatura cu cartofii la cuptor ai nemtilor, care au multa ceapa, de varza taiata mare si destul de dulce, nu ca aceea a lor, taiata marunt si foarte acra… Oricum, nimic din ce am mancat la Louisenhof nu a fost bun sau foarte bun. Ciolanul de porc a iesit putin din “rand”, insa acela nici nu prea ar fi avut cum sa fie altfel. Toti cartofii erau reincalziti, fasolea si varza fara niciun gust, ca sa nu mai spun de legumele de la Metro.

Sigur, nici nu ne asteptam sa fie altfel. Dar cum ar fi putut sa fie altfel, totusi, in conditiile date? Cum sa poti sa dai 50 de feluri de mancare buna unor clienti care vin intr-un restaurant pustiu, intr-o noapte friguroasa de octombrie, chiar aproape de inchidere? Daca faci asta in Germania sau in Franta sau in orice alta tara normala la cap, primesti, invariabil, un acelasi raspuns: “Domnule client, ne pare rau, la ora asta, intr-o noapte friguroasa de octombrie, cu restaurantul pustiu, aproape de ora inchiderii, va putem da un singur fel de mancare, pe care bucatarul nostru l-a pregatit special pentru astfel de situatii. Si va asiguram ca s-a straduit sa-l faca sa fie cat de cat bun…” Aproape sigur nu e cine stie ce, insa acolo macar vii pregatit pentru un asemenea raspuns.

Eu nu am vazut pana acum un restaurant in Bucuresti in care sa ti se spuna ca nu-ti pot da aproape tot ce e in meniurile noastre kilometrice, cu zeci si chiar sute de feluri, la orice ora din zi si din noapte. O fi vorba despre orgoliu, aici? Sau de convingerea ca orice client e idiot si ca nu-i pasa ce mananca? Sau pur si simplu o logica greu de patruns unui om rational a molipsit pe toti patronii si sefii de restaurante de la noi? De ce, oare, nu poate niciunul sa spuna: “Domnule client, imi pare rau, la ora aceasta nu putem sa va facem toate felurile de mancare, si sa mai fie si bune. Daca sunt facute de ieri sau de la pranz si doar vi le reincalzim, s-ar putea sa nu va placa. Daca ne apucam acum sa fierbem verze si fasole, sa punem ciolane la cuptor si sa va pregatim niste strudele proaspete, s-ar putea sa asteptati cateva ore bune si nu mai prindeti niciun metrou sau autobuz ca sa mergeti acasa. Ca sa fie toate acestea pregatite proaspete in fiecare moment, sa asteptam sa pice vreun client ca sa i le dam chiar cand ies ele din cuptor, da, se poate! Insa nici daca am mari preturile de 10 ori nu sunt sigur ca am putea acoperi costurile. Asa ca ia matale singurul fel pe care vi-l putem da la ora asta, care e pregatit de bucatarul nostru sa fie facut repede, proaspat si suficient de bun, cat de bun se poate in aceste conditii. Va multumim pentru intelegere si va asteptam la o ora rezonabila, cand si restaurantul e plin si cand mancarea e mancare…”

Ei, dar se pare ca mai e mult, foarte mult pana cand vom auzi un astfel de discurs de la un chelner bucurestean…