Vanatoarea cu pasari este, probabil, prima forma de vanatoare „asistata“ din istoria omenirii, inca de la inceputul Epocii de Bronz. Se pare ca originea acesteia se afla in Asia, unde pasarile de prada au fost utilizate la vanatoare de catre primele popoare migratoare. In pustietatile nepaleze, procurarea animalelor pentru mancare a fost mereu o sarcina dificila. Si cine ar fi putut avea un „ochi-de-soim“ mai bun pentru depistarea vietatilor decat un soim?

In zona araba, basoreliefuri datate 722-705 I.H., descoperite la Khorsabad, atesta ca existau soimari si ca pozitia lor in ierarhia sociala era printre cele mai bune. In China, atestarile documentare descriu vanatoarea cu soimi din 680 i.H., iar in secolul IV I.H, soimaritul este invatat de romani de la greci, sportul fiind mentionat si in scrierile lui Aristotel. Pana in secolul X, vanatoarea cu soimi era atestata din Japonia pana pe teritoriile saxone.

In timp, dupa ce terenurile de vanatoare au intrat in proprietatea nobililor, vanatoarea cu soimi a devenit un sport rezervat aristocratiei. Soimaritul a fost multa vreme privit si ca o arta nobila, chiar in cazurile in care era vorba doar de dresarea pasarii, nu de intrebuintarea ei la vanatoare. Soimarul, in eterna sa poza - calare, cu haturile intr-o mana si pasarea pe cealalta, insotit de caini si de tovarasii de vanatoare -, devenea o figura mitologica, un stapan al animalelor deosebit de ceilalti oameni. Soimarul isi stapanea teritoriul cu eleganta cu care isi stapanea soimul. Insa terenul in care soimul s-a consacrat ca simbol a ramas desertul, unde existenta sa a ajutat triburile de beduini sa diversifice cat de cat o dieta altfel monotona.

Astazi, Peninsula Araba, locul intrarii soimului in legenda, a ramas unul dintre ultimele locuri unde mai exista vanatoare cu pasari de prada. Soimari au mai ramas putini, mai ales in Europa de Vest si in SUA, insa respectul fata de acest sport si noble-tea cu care este investit raman atribute ale zonei arabe. Cei din varful ierarhiei soimarilor sunt inca priviti cu deferenta, mai ales ca soimaritul inseamna multe ore zilnice de lucru cu pasarea, in absenta altor oameni. Alt-fel, soimul fie s-ar salbatici rapid, fie ar putea deveni receptiv la comenzi venite de la mai multi indivizi. Un alt atribut al soimarului este calul, intotdeauna printre cei mai rapizi din regiune, deoarece vanatorul trebuie sa ajunga intr-un timp foarte scurt (cateva secunde) in locul in care soimul aterizeaza pe vanat. In lumea araba, cel putin, in afara de faptul ca vanatul trebuie ucis conform regulilor islamice, vanatorii sunt si interesati sa nu se ajunga la o lupta intre pasare si prada, ca nu cumva pasarea sa fie ranita.

Un „kinos“ pentru fiecare

Se spune ca in niciun domeniu omul nu a excelat asa cum a facut in cultivarea vitei-de-vie pentru fabricarea vinului si in crearea de rase de caini. Mii de soiuri de vita provenite din aceeasi vita salbatica si sute de rase de caini provenite din acelasi lup domesticit sunt performantele absolute de transformare si adaptare a naturii. Un banc spune ca „rotweillerii au aparut atunci cand dobermanii nu au mai facut fata“ si, desi este vorba o simpla gluma, surprinde exact mecanismul care a stat la baza crearii raselor.

Vanatoarea cu caini este atat de veche, incat multe cuvinte, expresii si proverbe din vremuri imemoriale se refera la aceasta practica. „Ploua de sa nu lasi un caine afara“, „slab ca un ogar“, „caine surd la vanatoare“, „cainosenie“, „viata de caine“, „privire de cocker“, „mare cat un ciobanesc“ sunt doar o mica parte din ele. Insusi cuvantul „cinegetic“ isi gaseste radacina in „kinos“ - termenul din greaca veche pentru caine. Divizii de elita ale celor mai mari armate din istorie nu se ocupau de razboi, ci de ingrijirea cainilor favoriti ai sultanilor si regilor. Ceea ce a inceput ca relatie aproape simbiotica - puterea de a ucide a omului, ajutata de mirosul si auzul cainilor - a devenit, la fel ca vanatoarea cu soimi, un sport rezervat burgheziei si aristocratiei.

Citeste si:

Vanatoarea cu caini a fost si subiectul a numeroase dispute religioase. In religiile zoomorfe, unde multe animale de prada erau zeificate, prezenta caini-lor ar fi reprezentat o insulta. Inca de la inceputurile crestinismului, preotilor li s-a interzis sa vaneze cu aju-torul cainilor (pe care puteau totusi sa-i foloseasca la paza) si sa de-tina pasari de vanatoare.

Adaptabilitatea in timp

Un mic miracol divin face ca descendentii lupilor sa se numere printre cele mai adaptabile animale din lume. Structura oaselor si a muschilor, culoarea, simturile cainilor se modifica de la sine prin istorie pentru ca mediul sa fie cat mai bine stapanit si pentru ca resursele naturale sa fie cat mai eficient exploatate. Pusi fata in fata, un Saint-Bernard si un pincher par a nu face nici macar parte din aceeasi specie.

Ogarii au vanat mult in zone cu vegetatie inalta, tinta fiind deseori animale rapide. Drept urmare, picioarele au crescut astfel incat ogarii sa poata vedea peste ierburi, iar coloana s-a arcuit in asa fel incat, in mod natural, cainii sa nu ia in greutate, pentru a ramane rapizi. Sau, dimpotriva, s-au apropiat de pamant si si-au ascutit mirosul si auzul pentru a-si putea urmari prada pe distante lungi. Ogarii isi cauta, isi imobilizeaza si uneori chiar omoara prada fara niciun fel de ajutor din partea omului. Ogarii se impart in trei mari categorii - cei „de miros“ (basset hound-ul), cei „de vedere“ (Whippet este reprezentativ) si cei „aborigeni“ (Barzoi, Afgan etc.).

Cei mai raspanditi caini de vanatoare sunt cei care se ocupa de pasari si vanat mic, lasand ucisul in seama vanatorului (in engleza se si numesc gun dogs). Cainii de pasaret si-au castigat numele in functie de partea din vanatoare de care se ocupa. Pointerii descopera cuiburile si le indica, adoptand o pozitie mai mult decat expresiva. Setterii descopera cuiburi si starnesc pasarile in bataia pustii. Spanielii starnesc si pasari, si vanat mic. Retriever-ii aduc vanatul de unde a cazut la picioarele vanatorului. Cainii de apa (pudelul) se ocupa de pasarile cazute in balta si au rol de retriever.

Terrierii sunt, probabil, cei mai incredibili caini. Greu de educat, incapatanati, incredibil de puternici si de rapizi, afectuosi si „santajisti“, sunt utilizati aproape exclusiv la vanatoarea de mamifere. Vulpi, ratoni sau alti daunatori similari sunt tintele favorite ale terrierilor, insa daca sunt condusi in haite pot pleca si la vanatoare de mistreti, cerbi sau lupi.

Vremurile vanatorii cu caini par sa fi apus insa, mai ales din cauza dezechilibrelor ecologice care au punctat istoria recenta. Multi au devenit rase de agrement, supuse vremelniciei modei. Amintiti-va de inflatia de caniche care a lovit Bucurestiul in anii ’80 si vedeti cati au mai ramas. Isteria pitbull-ilor si bull terrierilor pare sa se termine, in sfarsit. Cockerii, voga anilor ’90, s-au imputinat radical. Mandrii vanatori sunt astazi jucarii pentru orasenii prea plictisiti unii de altii.