Sunetul ELP ramane insa unul aparte in istoria muzicii progresive, trasand directii noi in rock-ul simfonic nu numai prin integrarea spectaculoasa a partiturilor clasice sau tentelor jazz-istice in contextul rock, ci si prin dominatia instrumentelor cu clape data de virtuozitatea interpretativa si pregatirea muzicala de exceptie a lui Keith Emerson.

Emerson, Lake & Palmer

Keith Emerson exersase deja viitoarea dezvoltare muzicala cu The Nice, grupul sau din anii '60. Greg Lake venea dupa memorabilul debutul „In the Court of the Crimson King” (1969) al altui mare grup, King Crimson, iar bateristul Carl Palmer se remarcase in grupurile The Crazy World of Arthur Brown si Atomic Rooster.

Chiar inainte de a edita vreun album, ELP incepe sa sustina concerte si lasa imediat o impresie deosebita la festivalul de la Isle of Wight din August 1970, unde mai mult de jumatate de milion de spectatori, inca nefamiliarizati cu muzica lor in absenta inregistrarilor, sunt cuceriti de show-ul si sunetul spectaculos. Grupul interpreteaza printre altele o prima versiune a ceea ce avea sa devina mai tarziu „Pictures at an Exhibition”. Inregistrarea acestui concert istoric va aparea abia in 1997.

Primul album „Emerson, Lake and Palmer” apare insa abia in noiembrie, incluzand pe langa compozitii originale si doua adaptari dupa clasicii Bartok si Janacek. Superb dominat de pian si synthesizer, albumul de debut va ramane unul dintre cele mai populare din istoria muzicii rock. Piesa finala „Lucky Man” - o balada acustic-folk cu Greg Lake in prim plan chitara-voce va da grupului si primul mare hit. Anecdotic, a fost adaugata in ultimul moment pentru a implini lungimea standard a albumului. Inginer de sunet – faimosul Eddie Offord, cel depre care vorbeam in articolul despre Yes.

Faima evolutiei pe scena a trio-ului creste rapid, pe langa sunetul spectaculos al synthesiser-ului Emerson adaugand numeroase efecte pirotehnice si folosindu-si orga in acest scop, un obicei din perioada The Nice care ii va aduce comparatii cu Jimi Hendrix. Vorbind de Hendrix, in perioada de inceput a grupului – membrii sai confirma - s-a vehiculat o varianta de grup care ar fi trebuit sa-l includa pe marele chitarist, grupul urmand a se numi HELP. Din pacate moartea prematura a acestuia a zadarnicit proiectul, altfel am fi vorbit acum probabil de un alt grup legendar.

Tarkus” (1971) intareste coeziunea grupului si aduce noi dimensiuni in explorarea sunetului electronic, mai complex, mai sofisticat. Suita omonima in sapte parti, ce ocupa o fata intreaga a LP-ului original, este construita pe ideea absurditatii razboiului si distrugerilor provocate de acesta. Din punct de vedere muzical as spune ca defineste perfect sunetul ELP: cascade de keyboards sustinute de percutia impecabila a lui Palmer, de bass-ul si mai ales vocea superba a lui Greg Lake. Este de altfel piesa mea favorita ELP all-time, desi alegerea e grea.

Pentru a captura momentul de glorie artistica si comerciala, grupul doreste editarea imediata a inregistrarii live facute in martie la Newcastle, suita „Pictures at an Exhibition” dupa opera omonima a compozitorului rus Modest Mussorgsky. Americanii de la Atlantic refuza initial, considerand ideea un risc din punct de vedere comercial, iar grupul decide sa lanseze albumul doar in Europa. Acesta va cunoaste un succes incredibil, ajungand ulterior la nivelul multi-platina si devenind un album-cult de-a lungul anilor. Popularitatea albumului declanseaza chiar o moda printre adolescentii ce abia descopereau numele si opera lui Mussorgsky, directionandu-i spre muzica clasica. Nici eu n-am facut exceptie, este chiar modul in care am inceput sa descopar in anii '70 comorile muzicii clasice, incercand sa ascult operele originale ce stateau la baza adaptarilor din rock-ul simfonic al ELP, Yes, Rick Wakeman si altii. Incercati!

Urmatorul album de studio „Trilogy” apare abia in iulie 1972, dupa turnee intensive (in acel an grupul a sustinut 180 de concerte!) mai ales in mediul universitar unde se afla publicul-tinta al grupului. Cu Lake in plina forma si cu un sunet ceva mai relaxat, albumul propune opt piese mai scurte decat de obicei, printre care noua balada marca Lake, „From the Beginning” si doua adaptari dupa Aaron Copland. Piesa acestuia „Hoedown” va deveni de altfel un fel de identitate sonora a grupului deschizand concertele acestuia ani in sir. Autoritatea ELP in domeniul adaptarilor dupa muzica clasica este deja proverbiala, incat in momentul in care un publisher obtuz le refuza permisiunea de a folosi concertul pentru pian nr. 1 de Ginastera, Keith trateaza problema de copyright direct cu compozitorul. Acesta accepta adaptarea concertului sau, a carui a 4-a miscare va deveni „Toccata”, piesa de rezistenta alaturi de suita „Karn Evil 9” a noului album „Brain Salad Surgery” (1973) si ulterior in concertele grupului. Considerat cel mai popular album din istoria grupului si dominand chart-urile inca de la lansare, albumul este si cel mai bine realizat tehnic, iar coperta sa este in sine o opera de arta. Este si primul album pe care apare Pete Sinfield, un alt veteran King Crimson, in calitate de autor al versurilor unor piese.

Agasati de vesnicele discutii cu casele de discuri asupra oportunitatii unor directii muzicale, si dorind sa-si controleze opera, membrii grupului fondeaza propria casa de discuri, „Manticore Records” (numele unei creaturi fantastice din suita „Tarkus”). Manticore va edita nu numai albumele grupului in Europa, dar va lansa international si grupuri clasice ale prog-lui italian precum Premiata Forneria Marconi si Banco del Mutuo Soccorso sau albume ale lui Pete Sinfield.

La acea vreme, performantele live ale formatiei capatasera dimensiuni apreciabile. Calatoreau cu 25 roadies si 35 tone de equipment, incluzand pe langa multimea de instrumente cu clape ale lui Emerson un esafodaj cu sistem de rotatie al ansamblului de percutie, un sistem de sunet quadrophonic, 32 de boxe uriase, un pian cu coada ce se putea ridica cativa metri in aer si un sistem sofisticat de lumini. In aprilie 1974 grupul participa la California Jam, unul dintre cele mai mari spectacole din cariera lor, alaturi de Deep Purple, Black Sabbath, Black Oak Arkansas, Earth Wind & Fire si The Eagles. Urmeaza un alt mare show sold-out pe Wembley Arena, apoi in august apare triplul album „Welcome Back My Friends to the Show That Never Ends” continand intrepretari live ale pieselor din toate albumele anterioare, mai putin „Pictures”. Este unul dintre foarte putinele albume triple care au atins vreodata US Top 10. Primul si cred singurul meu album cumparat chiar in ziua lansarii, intamplator sau nu, ma aflam intr-un magazin de discuri din Ottawa in acea zi de vara 1974.

ELP ia apoi o vacanta de aproape trei ani, disparand aproape complet din peisajul muzical si urmarind doar proiecte solo. Keith Emerson incepe sa lucreze la mult visatul sau concert pentru pian si incepe sa-l inregistreze cu o orchestra simfonica. Lake si Sinfield scriu cantece acustice, iar Palmer lucreaza la propriul sau concert de percutie. Prin 1976, Emerson incepe sa scrie muzica pentru un film de Norman Jewison, dar cum proiectul cade, aceasta devine compozitia „Pirates” si inceputul unui alt proiect ELP. Intr-un concept nou, albumul dublu „Works Vol. I” (1977) va avea trei fete dedicate proiectelor solo ale membrilor, iar pe a patra doua compozitii de grup „Pirates” si „Fanfare for the Common Man”. Oricat de ambitios ar parea albumul de studio, nimic nu se compara cu turneul ce a urmat. Implinind ambitiile mai vechi ale lui Keith Emerson, grupul pleaca la drum alaturi de o intreaga orchestra simfonica si un cor de 75 de persoane! Complicatiile logistice si mai ales financiare aparute pe parcurs ii fac insa repede sa renunte la cei 130 de membri aditionali si sa continue turneul ca trio. O colectie de piese ramase din sesiunile de inregistrare Works vor fi lansate dupa turneu in „Works Vol. 2” (1978). In 1979 grupul mai inregistreaza in graba un album de studio, „Love Beach” fiind considerat un accident nefericit de toata lumea. Acesta marcheaza si sfarsitul acestei prime perioade din istoria grupului, care se va reuni abia dupa mai bine de 12 ani.

Keith Emerson si Greg Lake inregistreaza albume solo, in vreme ce Carl Palmer intra pentru sase ani in noul supergrup Asia alaturi de Steve Howe ex-Yes, John Wetton ex-King Crimson si Geoff Downes ex-Buggles –viitor Yes.

In 1985 Emerson si Lake si Greg incerca sa refaca grupul, dar Palmer e inca legat contractual de Asia, de aceea il coopteaza pe Cozy Powell, ex-Whitesnake. Noul trio Emerson, Lake & Powell, prescurtat ELPowell, lanseaza in 1986 un album destul de bun, iar contactul cu audienta rock progresiv este restabilit. Incep un turneu american, dar acesta se dovedeste mai dificil, asa ca scurta istorie a noului grup se incheie aici.

Abia in 1991 cei trei membri originali concretizeaza reuniunea, lansand albumul "Black Moon" care readuce ELP pe scena muzicii contemporane, facand tranzitia de la sunetul clasic al grupului spre un peisaj sonic modernizat. Grupul sustine o noua serie de concerte 1992-1993 inainte de a inregistra „In the Hot Seat” (1994), un album inegal. Intervin si unele probleme de sanatate, drept care urmeaza alti doi ani de pauza si apoi alte reuniuni si alte turnee intre 1996-1998, printre care si unul destul de apreciat alaturi de Jethro Tull.

Citeste si:

Dupa 2000, reuniunile devin mai rare si mai scurte. Ultima de acest fel s-a intamplat chiar acum doua saptamani la festivalul de rock clasic High Voltage in Londra. De urmarit insa albumele solo Keith Emerson, unele cu adevarat valoroase.

Brain Salad Surgery

Personal consider „Tarkus" cea mai buna compozitie a grupului, dar in ce priveste albumele, probabil „Brain Salad Surgery” este cel mai bine realizat, cel mai omogen si avand cel mai sofisticat sunet dintre toate cele 5 albume din prima jumatate a anilor '70, considerate clasice ELP. Este de altfel sfarsitul ascensiunii grupului dupa care a urmat din pacate coborarea.

Coperta e si ea o opera de arta in sine, fiind creatia artistului elvetian Hans Rudolf Giger (Oscar pentru efectele vizuale ale faimosului film „Alien”), ca si noul logo ELP, ambele devenite clasice. Avantajul vinyl-ului, coperta acestuia se deschide in triptic pentru a dezvalui sub craniul strans in menghina un portret de femeie, se pare sotia artistului.


Albumul se deschide cu o magnifica versiune a imnului traditional englez „JERUSALEM”. Puternicul suport de orga de biserica, amplu si inaltator, sustine impresia ca te afli intr-o catedrala a sunetului, in asteptarea iertarii divine. De la vocea de baiat de cor, pana la linia melodica a orgii , in care puncteaza perfect bateria, totul e frumos, spiritual, implinit. Mi se intampla uneori sa imi vina in minte din senin acest cantec si sa-l fredonez - din fericire mai mult in gand, vocea lui Lake este aproape imposibil de imitat.

Curand dupa ultimul acord, efecte acute de sintetizator, subliniate de bateria amenintatoare, prevestesc dezlantuirea unui dialog ametitor orga-percutie in „TOCCATA”, prelucrarea miscarii a patra din concertul pentru pian al lui Ginastera mentionat. Emerson ne ofera o mostra din sunetul noului sau Moog-Polyphonic Ensemble, care inlocuieste introducerea orgii, dialogul continuand intr-un tempo si mai rapid si adaugand ecouri intr-un crescendo malefic. Mugetul sintetizatorului se scurge intr-un aranjament de percutie sintetizata. Dangate de clopot preced o noua cursa de urmarire sintetizator-percutie, apoi infernul efectelor electronice duce spre reluarea temei principale si totul se incheie brusc asa cum a inceput, pe fraza orga-baterie. Pare un cosmar auditiv pentru neinitiati, care incep sa inteleaga semnificatia copertii! Dar cata forta, cata armonie este in aceasta mostra de avangarda muzicala Emerson-Palmer.

Avem nevoie sa ne tragem sufletul, asa ca prima compozitie originala a albumului vine sub forma unei noi balade magice compuse de Greg Lake, "STILL...YOU TURN ME ON" , un alt mare single ELP. „Do you wanna be the lover of another /....you can even be the man on the moon /...but still...you turn me on” ....Imposibil sa n-o fi auzit la radio candva.

„BENNY THE BOUNCER” e doar o prostioara vocal-instrumentala, o descretire a fruntii inaintea piesei centrale a albumului „KARN EVIL 9”, o suita dezvoltata pe parcursul a 30 de minute. Pe LP-ul original, datorita lungimii, piesa a trebuit sa inceapa pe prima fata si sa continue pe toata fata a doua. Numai „Tarkus” poate rivaliza in complexitatea compozitiei cu aceasta capodopera ELP. Pasaje instrumentale lungi, riff-uri puternice, teme si fraze melodice memorabile adunate intr-o sinteza a acumularilor calitative ale lui Keith Emerson in domeniul instrumentelor cu clape. Unii critici isi dau cu parerea ca in aceasta piesa virtuozitatea sa la clape atinge in sfarsit statura uriasa a interpretarii la chitara a geniului Jimi Hendrix. Dar dincolo de maiestria lui Emerson, contributia celorlalti membri ai grupului la aceasta piesa este si ea remarcabila. Este primul album pe care apare Pete Sinfield ca autor al versurilor si asta se vede imediat, versurile sale adaugand complexitate si finete lirica interpretarii lui Lake. Vocea acestuia este mai puternica, mai plina de vitalitate ca niciodata, iar structura piesei il obliga la interpretari teatrale, amintind pe alocuri de Peter Gabriel.

Este apoteoza fenomenului ELP: o complexitate incredibila de keyboards si texte ce te intriga (toata povestea este despre un evil carnival / Karn Evil) se dezvolta in 3 „impresii”, dintre care prima are doua parti. Prima impresie contine cunoscutul mesaj “Welcome back my friends to the show that never ends! I’m so glad you could attend—come inside, come inside!” care va da si titlul triplului album live din acel an. Suportul instrumental este ametitor, cu nesfarsite acorduri de orga si schimbari bruste de tempo, cu pasaje lungi de Moog synthesizer, toate amplificate de percutia lui Palmer. Sunt si doua pasaje in care acestea lasa loc lui Lake pentru solo-uri de chitara electrica, dupa care Palmer ne tine minute bune cu sufletul la gura intr-un solo de baterie - gong – clopote incredibil de iute, inaintea de a ceda concluzia lui Lake: „Come to see the show !”

Impresia a doua este o demonstratie de virtuozitate Emerson. Dupa introducerea pianului acustic in stil Correa, urmeaza o portie substantiala de sintetizatoare. Este partea cea mai cunoscuta a piesei, reluata la nesfarsit la radio in anii '70. Pianul revine intr-o lunga secventa de improvizatie progresiva amintind de „Take a Pebble” de pe albumul de debut ELP, cand lin si subtil, cand insistand pe corzile grave, acompaniat subtil de cineli. In impresia a treia, Lake readuce carnavalul in prim plan, adaugand roboti, computere si alte masinarii cosmice si schimband ritmul spre marsul punctat de orga si sintetizator. Distorsiuni de moog introduc o alta secventa impresionanta de sintetizator si tobe, oarecum mai intunecata datorita fundalului de bass distorsonat. Vocea lui Keith Emerson, bineinteles sintetizata - singura sa aparitie vocala pe vreun cantec ELP ! - ne duce spre ultimul pasaj de sintetizator, interpretat in maniera Jarre, care incheie perfect albumul.

S-audiati bine!

Catalin Lascu este fondatorul firmei de consultanta in marketing strategic IBBL ASSOCIATES, iar in particular, un impatimit de muzica rock, blues si jazz. A avut sansa de a putea sprijini de-a lungul vremii aducerea in Romania a unor artisti si formatii precum Rod Stewart, Joe Cocker, John Mayall, John McLaughlin, Joe Zawinul, Jimmy Page, Robert Plant, Yes, Jethro Tull, Scorpions, Buena Vista Social Club.

El prezinta bilunar, pentru cititorii Wall-Street, perspective personale asupra unor momente de aur din istoria muzicii rock, blues si jazz.

Nota: unele informatii biografice, discografice si statistice prezentate in acest articol provin din surse publice (articole pe internet, informatii editate pe copertile albumelor, etc.) Altele reprezinta observatii sau pareri personale ale autorului. Fotografiile au ca sursa flickr.com si wikipedia, si sunt folosite doar pentru ilustrarea articolului.

Cititi si cronicile lui Catalin Lascu despre Yes - Close To The Edge, 1972, Eric Clapton & Steve Winwood - Live from Madison Square Garden, 2009, Bob Dylan - The Never-Ending Legend, AC/DC - Back in Black, 1980, Mahavishnu Orchestra - Birds of Fire, 1973, Genesis - Selling England by the Pound, 1973, Pink Floyd –The Dark Side Of The Moon, 1973

MY MUSICAL BOX: Yes - Close To The Edge, 1972

MY MUSICAL BOX: Yes - Close To The Edge, 1972