Ati renuntat la corporatie. Ce v-a impins sa va orientati spre economie sociala?

Manuela Voicila: Am facut-o pentru ca am avut timp. Era pentru prima data in viata mea cand aveam timp sa ma ocup de ceva dincolo de obiectivele mele imediate si personale. Pe de alta parte, pentru ca imi doream altceva si pentru ca, in ultimii trei ani de corporatie, a fost o chestie la care m-am tot gandit. Sunt preaocupata in continuare sa citesc, sa studiez, sunt abonata la o gramada de newsletterre din strainatate, pentru ca, din punctul meu de vedere, antreprenoriatul social, inclusiv in strainatate, e inca in fasa. Exista diverse modele la care eu ma uit. Deocamdata, concluzia la care am ajuns e cea cu abordarea vocationala. Adica sa ma uit ce abilitati au diversele categorii asa-zis defavorizate. Cand discutam de antreprenoriat social, cred ca trebuie sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului, adica atelierele astea sa fie concepute ca niste business-uri si nu ca niste activitati de genul „hai sa incercam sa facem si noi ceva”, de catre niste oameni care, sa-mi fie iertata remarca, nu se pricep la asta, dar care incearca. Poti sa incerci 5, 10, 20 de ani si sa esuezi, cum face de obicei orice antreprenor, sau poti sa primesti ajutor de specialitate si sa ajungi la obiectivele tale de a ajunge profitabil sau sustenabil intr-un termen mult mai scurt.

Cum a fost trecerea de la corporatie la mediul ONG?

M. V: Experienta mea e exclusiv de business. Eu, cu mediul ONG am avut de-a face mai putin si m-am intersectat din perspectiva de noi si voi. Eu eram corporatistul care lua diverse decizii la un moment dat in ce-i priveste, adica de a finanta sau nu diverse proiecte. Toata ideea de-a face ceva pe planul asta porneste de la un mare dislike pe care-l am vizavi de pozitionarea asta de noi si voi. Pentru ca, din punctul meu de vedere, o societate sanatoasa e o societate in care toti oamenii din ea sunt oarecum - ma rog, nu sunt eu neaparat o egalitarista - , dar au rolul lor. Pozitionarea pe care ONG-urile o fac in ce priveste beneficiarii lor, mai ales in zona asta de, hai sa-i zicem economie sociala, e ca astia sunt niste oameni cu mari nenorociri si cu mari probleme si trebuie ajutati. Ei, punctul meu de vedere, si e unul personal, e ca as aborda lucrurile nitel diferit. Fiecare om pe lumea asta, indiferent de ce probleme are, fiecare trebuie sa se priceapa la ceva. Daca am avea o abordare vocationala, sa ne uitam la ce se pricep oamenii astia si nu la ce probleme au, am avea mai mult succes si am putea sa-i ajutam mult mai bine.

Intr-un articol publicat de Think Outside the Box sunteti citata spunand ca doar 10% dintre atelierele sociale din Romania sunt viabile economic. Care sunt cauzele acestui fapt?

M. V: Abordarea. A privi membrii sau lucratorii ca pe niste oameni cu probleme si care trebuiesc ajutati. In principiu, ei ar trebui priviti ca pe niste contributori si ar trebui sa ne uitam putin care sunt abilitatile pe care ei le au deja si cele care pot fi dezvoltate. Pentru ca eu am ajuns la concluzia ca daca te uiti un pic la o abordare vocationala, lucrurile ar putea sa fie diferite. Hai sa-ti dau un exemplu. Am dat peste un atelier care este atasat Spitalului de Psihiatrie Turda. Un medic de-acolo si-a dat seama ca oamenii pot fi redirectionati spre o zona pozitiva, astfel incat oamenii care au in general dizabilitati obsesiv-compulsive sa se apuce sa faca ceva in afara de-a lua medicamente care sa le suprime lor starile alea de obsesie. Acel medic i-a pus sa picteze icoane pe sticla. Pictura pe sticla este o activitate care necesita un simt al detaliului absolut remarcabil. Nu orice om reuseste sa faca chestia asta. Eu, din curiozitate, am incercat sa pictez pe sticla, dar nu prea mi-a iesit, pentru ca nu am rabdare. Ei, un om care are o astfel de afectiune are un simt al detaliului absolut deosebit si mult superior unui om obisnuit, astfel incat lucrarea finala arata impecabil. Eu cred foarte tare in ideea ca orice om cu o problema incepe sa-si dezvolte, pe alta parte, o abilitate care e cumva complementara dizabilitatii. Atunci hai sa incercam sa identificam care este acel ceva care este superior si care poate fi pus la lucru.

Care e conceptul proiectului Allberry?

M. V: Cu proiectul Allberry am identificat niste ateliere cu care eu lucrez la momentul acesta mai latent din cauza unor optiuni personale - am alte proiecte asupra carora ma aplec la momentul asta. Eu am privit Allberry de fapt ca pe un proiect pilot, am vrut sa inteleg zona asta vazand si facand, pentru ca nu-mi place sa vorbesc despre lucruri sau sa le inteleg doar teoretic. Eu am identificat circa zece ateliere cu care am inceput sa lucrez si am inceput sa vand produsele pe care eu le-am selectat - doar pe acelea care sunt de calitate si care provin din organizatii cu reputatie pe care eu am verificat-o personal - si am inceput sa vand aceste lucruri ca si cadouri pentru companii. La fel ca-n orice business, mi-am propus sa vand in primul an 100 de obiectele catre cate companii le-or cumpara. Au fost trei companii care au cumparat, la momentul respectiv, 250 de obiecte. Comenzile facandu-se in numere foarte mari, ei nu reuseau sa raspunda unor astfel de comenzi. Din punctul meu de vedere, lucrurile se pot face businessuri de tipul acesta. La momentul de fata, contul magazinului online allberry.ro este suspendat pentru ca nu m-am mai ocupat de el. El si-a atins tinta, respectiv mi-a dat o idee despre ce inseamna antreprenoriatul social.

Cum planuiti sa dezvoltati proiectul pe viitor?

M. V: Pe un termen scurt, eu, Manuela Voicila, si alti doritori din zona de business pot sa mearga voluntar, pro bono, sa ajute diferite initiative de antreprenoriat social prin intermediul unui ONG, prin Asociatia Alberry. Insist aici pe termenul de antreprenoriat social si nu pe cel de economie sociala, tocmai datorita abordarii flexibile pe care eu mi-o doresc in genul asta de afaceri. Pe termen mediu si lung, imi propun sa strangem fonduri noi astfel incat sa reusim sa lansam cateva afaceri proprii de genul start-up care pot fi gazduite sub umbrela Allberry si care, ulterior, pot sa ia calea pietei libere. Viziunea mea e ca afacerile astea trebuie sa supravietuiasca in lumea normala si nu trebuie restranse sau inchise intre zidurile unor ONG-uri care fac o treaba foarte buna protejandu-si beneficiarii, dar uneori prea buna. They overdo things, adica sunt mult prea preocupati de a-i proteja pana la nivelul la care le taie aripile. Uite, am dat peste o initiativa care mie mi-a placut foarte tare. Exista in Praga o cafenea care este deservita intr-o proportie majoritara de persoane cu Sindrom Down. Abordarea, din punctul meu de vedere, este absolut fabuloasa pentru ca persoanele cu Sindrom Down se disting prin faptul ca ei arata cam la fel, uniformizare. Daca te duci la Starbucks o sa-i vezi pe toti (angajatii-n.red.) imbracati la fel. Ei, oamenii astia arata la fel c-asa sunt ei setati genetic. Pe de alta parte, cand te duci la o cafenea, te duci pentru atmosfera. Oamenii astia sunt foarte bine reprezentati in zona asta pentru ca nivelul lor de dezvoltare mentala ajunge pana undeva la nivelul unui copil de 12 ani, dar cu plusul ca sunt total neagresivi si foarte veseli si sociabili. Pana la urma, cand te gandesti la o cafenea nu te gandesti ca mergi sa bei o cafea pe care poti s-o bei la alt cost acasa, ci te duci sa ai parte de atmosfera prietenoasa si deschisa. Se pare ca afacerea asta functioneaza foarte bine in Praga si mi-am propus sa fac un duplicat in Bucuresti. Ei, nici una din organizatiile care protejeaza persoanele cu Sindrom Down cu care am discutat nu sunt de acord sa faca lucrul asta pentru ca scopul lor este sa gaseasca diverse sedii in care sa-i inchida pe oamenii astia. Asta a fost sentimentul meu discutand cu ei. Adica ori de cate ori am incercat sa le explic ca ei trebuie autonomizati, ca trebuie sa le aloci niste activitatii astfel incat sa aiba sentimentul de independenta. Nu gasesc deschidere la ONG-uri care pur si simplu ii protejeaza mult prea mult, mai mult decat au ei nevoie. Daca functioneaza foarte bine in alta parte, nu inteleg de ce nu ar functiona si la noi.

In prezent, va ocupati si de mentorship pentru ateliere sociale. Ce presupune aceasta activitate de mentorat?

M. V: La momentul de fata sunt trei ateliere pe care le mentorez. In principiu, nu exista o reteta. In functie de nevoile lor, eu pot sa-i asist de la activitati de fundraising la unele de organizare interioara. Atata vreme cat businessurile sociale sunt organizate ca niste afaceri, oamenii aia au nevoie de suport specific. Adica eu sunt un om care este expus la diverse arii de business, de la partea juridica - calificarea mea de baza -, pana la management. Managementul, da, intr-adevar e o disciplina destul de larga, dar intervin acolo unde este nevoie. In principiu, metoda mea principala este de a face coaching cu cel care conduce o afacere sociala, dar nu numai asta. Adica acolo unde e nevoie de o interventie de tip training, sau asa, putem sa identificam nevoile organizatiei si sa spunem, de exemplu, uite, tu trebuie sa reinnoiesti personalul in functie de nevoie. In principiu, un fel de consultanta de management.

In ce masura povestea celor care lucreaza in atelierele sociale aduce plus valoare obiectelor produse?

M. V: In cazul produselor care vin din aceste ateliere, sigur ca povestea vinde, dar eu am avut ambitia sa nu vand o poveste lacrimogena si m-am opus oricarei idei de tipul asta, pentru ca unul din obiectivele pe care mi le-am propus si mi le propun in continuare, cu activitatile mele pe aceasta zona e sa nu lovesc niciodata in stima de sine a celor pe care ii reprezint. Am vazut recent o mare campanie care a strans un milion de euro si care reprezenta niste persoane cu cancer. Si am intrebat-o pe o persoana pe care o stiu si care are cancer: „Ma, te-ai simtit bine privind acea campanie? Tu, ca si om care esti beneficiarul acelor organizatii, te-ai simtit ok vazandu-te asa?”. Si mi-a ca nu. Si atunci, de ce facem asta? Eu cred ca abordarile astea sunt neconstructive si nu sunt menite sa functioneze pe termen lung. O strategie pe termen lung este cand eu as fi stimulata sa contribui periodic la o astfel de cauza. Eu nu cred ca un om care a donat pentru acea cauza o va mai face inca o data. Genul asta de imagini incearca sa atinga sentimentul de vinovatie al celui care este sanatos si nu cred ca este ok sa procedezi asa. Adica, odata ii denigrezi pe cei pe care-i reprezinti si, in al doilea rand, trezesti in cel care are resurse un sentiment de vinovatie care nu cred ca-i just. De ce sa faci asta? As prefera sa contribui cu drag si cu placere, nu dintr-un sentiment de vina.
Acest interviu face parte din colecția de resurse a primei comunitați de practica pentru dezvoltare durabila din Romania. Comunitatedurabila.roisi propune sa ofere celor interesați un instrument colaborativ de invațare pentru dezvoltare durabila si reuneste in acest sens experți si manageri de proiecte din domenii diverse, cu toții motivați sa dezvolte profilul durabil al proiectelor pe care le conduc.

Comunitatea este un rezultat al proiectului „Parteneriat pentru dezvoltare durabila” co-finanțat de Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 ”Investeste in oameni!” inițiat de Asociația Salvați Dunarea si Delta in parteneriat cu ActiveWatch si implementat cu sprijinul Centrului pentru Politici Durabile Ecopolis.