Publicate pentru prima oara in integralitate, cele 34 de volume insumate (din dosarele 1114 si 1126) reprezinta marturii ale ororii, ale functionarii structurilor Securitatii din penitenciare si a penitenciarelor si, nu in ultimul rand, un document tragic al slabiciunii umane, potrivit CNSAS.

Documentele cuprind cele mai diferite forme ale operatiunii destructurante de la Pitesti din intervalul 1949 - 1951 si prelungirile acesteia la alte trei spatii carcerale (Brasov, Gherla si Tg. Ocna), incluzand fotografii ale victimelor si ofiterilor implicati, certificate de moarte, procese verbale de interogatoriu, descriptii detaliate ale violentelor din celule si mecanismele de derobare, sustragere sau eschiva din fata responsabilitatii.

Principalele surse arhivistice care cartografiaza fenomenul Pitesti si extensiile sale sunt reprezentate, pe de o parte, de dosarul fond Penal nr. 1114, insumand 24 de volume, constituind procesul intentat lotului Eugen Turcanu (10 noiembrie 1954), in urma caruia au fost condamnati 22 de detinuti, respectiv dosarul fond Penal nr. 1126, compus din 10 volume, reprezentand procesul lui Tudor Sepeanu si al celorlalti sase ofiteri implicati in atrocitati (16 aprilie 1957). Ambele unitati arhivistice, precum si dosarele personale ale actorilor implicati (detinuti sau ofiteri) se gasesc in arhiva CNSAS.

Nici unul din aceste dosare nu poate fi citit ca o descriere onesta si suficienta a celor petrecute intre zidurile penitenciarului Pitesti, se arata pe site-ul CNSAS.

Potrivit reprezentantilor CNSAS, fenomenul sau experimentul Pitesti a reprezentat cea mai violenta forma de represiune asupra detinutilor politici petrecuta in Romania si, se pare, nemaiintalnita in niciun stat postcomunist.

Inceput in septembrie 1949, experimentul de la Pitesti a fost precedat de antecedentele de la penitenciarele Suceava si Targusor, unde s-a folosit pentru prima oara termenul de "reeducare", intentionandu-se convertirea ideologica la noile comandamente ale puterii comuniste, se arata pe site-ul CNSAS. Cum "elementele" cele mai active, recalcitrante si intratabile erau studentii incarcerati, apropiati sau membri ai Miscarii Legionare, s-a decis transferarea acestora la Pitesti si debutul unei formule de "reabilitare pe baze noi". Primele grupuri de studenti detinuti au fost transferate la Penitenciarul din Pitesti pe 4 februarie 1949.

Pitestiul a constituit prima incercare consolidata de aplicare a strategiilor informativ-operative, in mediu controlat, avand ca principale mize destructurarea constiintelor si obtinerea informatiilor compromitatoare, cu orice risc, independent de consecinte. Strategiile informativ-operative ale Securitatii au fost transferate in randul detinutilor prin practica recrutarilor si a culegerii de informatii, pe fondul unui scenariu ritual, marcat de cruzimi greu imaginabile. Coordonarea intregii actiuni a fost facuta de Teohari Georgescu (ministrul de Interne), Marin Jianu (ministru adjunct al MAI), Gheorghe Pintilie (seful D.G.S.P.), Al. Nicolschi (subdirector general in D.G.S.P.), Iosif Nemes (primul sef al Serviciului Operativ, inlocuit de lt.col. Tudor Sepeanu si apoi de mr. Coman Stoilescu), colonelul Misu Dulgheru (seful Directiei Anchete Penale) si Gavril Birtas (seful Directiei I, Informatii Interne).

Eugen Turcanu, un fost legionar convertit oportunist la noile comandamente ideologice, fost membru al Uniunii Nationale a Studentilor din Romania, o organizatie de comunizare a vietii studentesti, primit in Partidul Comunist, cu un rol mai curand periferic la penitenciarul Suceava, devine la Pitesti un actor central. In iulie 1949, Turcanu face o cerere prin care solicita cercetarea situatiei sale. Este momentul in care ofiterii de contrainformatii din penitenciar il aleg ca principal pion in operatiunea ce urma sa fie declansata. In fata problemei simularii, a falselor aderente, a tacticii "banditesti" prin care detinutii mascau convertirea la noua ideologie, pastrandu-si prioritatile simbolice si politice intacte, Turcanu a gasit o rezolvare fara fisura: folosirea bataii si torturii. In fata torturii nu exista simulare eficace.

Scopul torturilor, al batailor, al umilirii simbolice etc. a fost - in prima instanta - obtinerea demascarilor. Realizarea lor nu garanta, insa, oprirea cruzimilor, cel implicat putand fi oricand subiectul violentelor. N-a existat un scop real al operatiunii de la Pitesti, altul decat exterminarea fizica a detinutilor sau exercitiul sadic al cruzimii. La sfarsitul lui august 1951, operatiunile de la Pitesti se incheie prin transferul tuturor detinutilor implicati la penitenciarul Gherla. Au existat mai multe incercari de "exportare" a metodelor destructurante puse in practica la Pitesti, la Gherla, Brasov si Targu Ocna.

Sursa foto: Inchisoare, Shutterstock.com