Am aterizat la Cairo spre sfarsit de aprilie, dand cele 15 grade bucurestene pe caldura aproape sufocanta din centrul cultural al lumii arabe. Mohammed, un agent de turism, ma astepta langa ghiseele de verificare a pasapoartelor ca sa ma ajute cu formalitatile. „Bine ai venit in Egipt!”, m-a intampinat, zambind formal si preluandu-mi rapid bagajele. L-am urmat in slalomul printre filtrele de securitate si, in mai putin de trei minute, am ajuns la ultima „bariera”.

„Daca te intreaba ce ai in bagaje, zici ca totul e personal”, m-a sfatuit agentul. „Dar nu am nimic de declarat – doar haine si un laptop”, i-am raspuns. „Nu conteaza, zici «all personal»”, a insistat egipteanul. Nu a mai fost nevoie de explicatii – Mohammed a primit ok-ul gardienilor din priviri.

Odata ajunsi in marea de masini parcate printre palmieri, cineva ne-a facut cu mana – era soferul care urma sa ma conduca spre hotelul unde eram cazata, in zona Zamalek. Mohammed-cel-imbracat-la-costum s-a intors la aeroport, iar eu am ramas in grija soferului-cel-cu-pantaloni-scurti care isi savura linistit tigara. Nu parea sa se grabeasca prea mult si, asa cum aveam sa aflu in curand, nici nu avea de ce.

„Voi, ce intrati aici, lasati orice speranta!”

Pe la 5 p.m., am pornit spre hotel. Din parcarea aeroportului am nimerit in mijlocul unui fluviu multicolor de masini – care noi, care harburi, unele chiar vechi Renault-uri, toate insa avansand cu viteza melcului. Cairo este orasul care nu doarme niciodata, asa ca aici – ma refer la orasul intreg – este mereu aglomeratie. Asta inseamna ca, mai ales in zonele de centru si de intrare in oras, se merge bara la bara.

Cand ajungi in Cairo, mai ales daca esti sofer, uita tot ce stii despre regulile de circulatie! Reseteaza-ti „computerul de bord” si lasa-te condus spre hotel de un taximetrist. (Atentie insa, ia numai taximetrele albe, care au aparat de taxat la bord, si nu pe cele mai vechi, negre, care te vor stoarce de bani). Nu te aseza prea confortabil sa tragi un pui de somn, oricat de obositor a fost zborul. Nu vei reusi. Zgomotul este infernal – soferii se claxoneaza aproape incontinuu, isi taie calea fara semnalizare si se bulucesc atunci cand vad putin loc liber doar-doar or prinde ceva viteza. Contrar asteptarilor, ei fac toate aceste manevre fara sa para infuriati sau foarte nerabdatori; e pur si simplu felul lor de a se descurca in trafic.

Masinile circula la foarte mica distanta unele de altele (poti sa-l atingi pe soferul masinii de langa tine!), iar printre ele se unduiesc periculos scutere supraincarcate, cu trei sau chiar patru pasageri, toti fara casti de protectie. Pentru ca putinele zebre nu sunt respectate, pietonii traverseaza pe unde vor, intotdeauna aruncandu-se, sinucigas in fata masinilor care rareori se sinchisesc sa incetineasca. Intr-un trafic mai mereu gatuit de aglomeratie, singura regula care se respecta este aceea a vitezei de reactie. Asadar, fii atent si cu Dumnezeu/Allah inainte!

Oricat de deranjanta ti s-ar parea aceasta „harababura”, incearca sa te bucuri de peisajul pestrit; cel putin asa am facut eu in drumul meu de aproape doua ore de la aeroport spre hotelul din zona Zamalek, unde am fost cazata. Am avut ocazia, pe parcursul celor 30 de kilometri, sa observ o frantura din viata cotidiana a metropolei vibrante. Soselele suspendate sunt flancate de blocuri din caramida, prafuite, pe ale caror acoperisuri sunt depozitate, alandala, resturi de materiale de constructie. Ai fi tentat sa spui ca nu sunt locuite – unele nu au nici macar ferestre – daca nu ai vedea agatate haine la uscat.

Oficial, Cairo are 17 milioane de locuitori. Aceasta este o cifra aproximativa; se presupune ca ea depaseste populatia Romaniei. Totul se misca foarte repede si cei care nu au bani suficienti se multumesc cu locuinte nefinisate, la limita salubritatii, care de multe ori nu sunt bransate la electricitate. Cu toate acestea, nu am vazut blocuri cufundate in intuneric; am aflat ca ele „imprumuta” lumina de la cei care isi permit sa plateasca pentru ea.

Un oras care nu doarme niciodata

M-am desprins de aceste imagini pestrite si dezolante odata cu intrarea in zona centrala a orasului, in apropiere de hotel. Aici, vanzatorii de nimicuri de pe sosea sunt inlocuiti de florari ambulanti. Stradutele sunt inguste, strajuite de o parte si de alta de cabine ale paznicilor – unii toropiti de caldura, altii alerti ori de cate ori vad straini.

Era aproape ora sapte cand am intrat in Zamalek, o „zona occidentala” la umbra palmierilor stufosi. Printre hotelurile de patru si cinci stele (dupa standardele egiptene, nu europene!) si magazinele de lux si de suveniruri, gasesti aproape la tot pasul un McDonald’s, KFC sau Pizza Hut. Uneori, chiar pe primele trei la un loc! Nu te lasa ademenit: daca tot ai batut atata cale pana aici, atunci e musai sa gusti din adevarata mancare egipteana – pe strada sau la restaurant. Nu la hotel; acolo mancarea este destul de „standardizata”.

Pe arterele principale ale orasului vei gasi deschise pana tarziu in noapte tot felul de mici localuri unde se prepara mancaruri tip fast-food specifice, ca falafelul si alte sandvisuri cu pita, dar si altele „slow” – carne la gratar cu orez, porumbel umplut sau fasole cu usturoi. La fel ca si in Romania, bauturile racoritoare pot fi chiar mai scumpe decat mancarea.

De exemplu, un falafel poate costa sub 10 lire egiptene (5,8 lei), iar un Sprite la terasa 15 lire egiptene. Daca vei alege o teresa din centru, mai ales in zona bazarului, atunci fii sigur ca nu vei sta linistit nici cinci minute – vanzatorii ambulanti de pite, carti, bijuterii, tesaturi si covoare te vor agasa in incercarea de a te face clientul lor. In plus, oferta de bauturi de la o terasa nu este prea mare – sucuri carbogazoase si necarbogazoase, plus cafea si cocktail-uri. Uita de alcool – te afli intr-o tara musulmana.

La restaurant, „scorurile” sunt ceva mai mari, dar si mancarea este mai consistenta, iar portiile generoase. Un pilaf cu piept de pui imbaiat in sos, impreuna cu pita si un nectar te duc la peste 60 de lire egiptene (35 lei), fara bacsis. Recomand restaurantul Abou el Sid pentru mancarea delicioasa la preturi decente si muzica clasica egipteana. Portretele de pe pereti te vor incanta, iar ospatarii stiu suficienta engleza incat sa-ti explice pe cine infatiseaza acestea.

Atentie insa cum alegi restaurantul – cel mai bine este sa il verifici inainte pe Internet, caci nu de putine ori afara-i vopsit gardul, iar inauntru-i leopardul. Nu uita ca te afli intr-un oras flamand dupa turisti, dupa bani, iar daca ai fost in Turcia, te poti astepta la un comportament similar de atragere/pacalire a clientilor.

Am aflat aceste ponturi abia spre finalul celor patru zile pe care le-am petrecut la Cairo, caci in prima seara nu am indraznit sa ma indepartez prea mult de hotel. Am ajuns acolo pe la 7 p.m., buimaca dupa zbor si trafic, asa ca supermarketul de peste drum de hotel a fost solutia perfecta pentru mici cumparaturi. Am gasit acolo cam tot ce-mi trebuia – de la lactate pana la fructe (inclusiv banane bio – mici, verzi si deloc aratoase) si un raft plin de sucuri exotice. Produsele care poarta marci internationale (cereale Kellogg’s, iaurturi Danone sau apa Evian) sunt ceva mai scumpe, dar gasesti usor inlocuitoare fabricate in Egipt, la preturi acceptabile. O plasuta cu gustari pentru seara, cumparate de la supermarket, m-a costat cam 30-40 de lire egiptene (17-23 lei).

Aveam aproape 20 de ore de nesomn, asa ca dupa cina tot ce-mi doream era sa dorm. Nu a fost cu putinta si asta pentru ca auzeam, chiar de la etajul 8, unde eram cazata, toata zarva de jos – rasetele si discutiile pietonilor, claxoanele interminabile si, din cand in cand, muzica din masinile care treceau. Iar la +25 grade in camera, fara ventilatie, este absolut imposibil sa dormi cu geamurile inchise (care oricum nu te izoleaza fonic, pentru ca nu sunt termopane), asa ca singura solutie a fost sa acopar zgomotul din strada cu televizorul.

Daca esti doar turist in Cairo (nu la un training ca mine), nu te sfatuiesc sa dormi; sau in orice caz nu prea mult! Iesi pe strada, simte vibratia oamenilor obisnuiti, incearca sa intri in vorba cu ei, experimenteaza cat mai multe din ce iti ofera aceasta fascinanta lume araba.

Revolutia pe zidurile din Piata Tahrir

Am ajuns in Piata Tahrir a doua zi, pe la 9 seara, cu taxiul, dupa ce parcursesem o parte din drum pe jos, pe strazile ingustate de tarabele doldora cu haine, jucarii si alte chinezarii. Eram intr-un grup de patru jurnaliste, printre care si o egipteanca, toate nerabdatoare sa luam pulsul strazii la un an si ceva de la revolutia sangeroasa care a dus la inlaturarea dictatorului Hosni Mubarak (recent condamnat la inchisoare pe viata). La indemnul colegei noastre din Egipt, am renuntat la aparatele de fotografiat, sa nu atragem atentia, si am coborat din masina la doua minute distanta de piata.

Fostul presedinte egiptean Hosni Mubarak, condamnat pe viata la inchisoare

Fostul presedinte egiptean Hosni Mubarak, condamnat pe viata la...

Citeste si:

Ne aflam in fata unor ziduri inalte de peste trei metri, pline cu graffiti ce redau lupte de strada, figura lui Mubarak si multe portrete de eroi cazuti in timpul revolutiei. Figuri de ingeri se intrepatrund cu cele de monstri, intr-un melaj de culori agresive care iti dau fiori pe sira spinarii. Stiam ca sunt in locul unde 2 milioane de egipteni si-au strigat la unison dreptul la o viata mai buna, iar 1.000 au cazut victime violentelor.

Dincolo de ziduri, ne aflam in fata expresiei unui nou fenomen, care a luat o amploare fara precedent odata cu revolutia: graffiti, ca forma de castigare a unei libertati pe care pana atunci artistii urbani nu o avusesera. Cred ca daca mergi in Piata Tahrir la un an si ceva dupa evenimentele din ianuarie 2011, nimic nu surprinde mai bine cele petrecute atunci decat graffiti.

In afara de zarva obisnuita a strazii, nu se petrecea mare lucru in Piata Tahrir. Cativa oameni rasfirati fluturau pancarte si steaguri prin care isi sustineau candidatii la presedintie; altii, cocotati pe gardul despartitor dinspre sosea, pareau mai mult a pierde vremea. In jurul lor, multa mizerie – sticle de plastic, pungi, hartii, cartoane. Cand sa ne imbarcam inapoi spre hotel, o femeie pe un scuter, agatata de sotul ei, ne-a strigat: „welcome, welcome!”. A fost cel mai sincer „welcome!” care mi s-a adresat in acele zile; in rest, am primit astfel de urari doar de la comercianti.

„Ce putem face sa-ti luam banii?”

Daca mergi in bazarul din Cairo, mai exact in Khan El Khalili, pregateste-te sa infrunti si mai multa aglomeratie, mizerie si sa fii agasat la orice pas de comercianti. Scapare nu ai pentru ca aleile sunt asa de stramte, incat te vei impiedica – la propriu – de fiecare taraba intinsa in fata ta.

Vei gasi aici piramide si camile in miniatura, costume pentru dansatoare din buric, instrumente muzicale, tesaturi, pielarii, parfumuri, mirodeniii si bijuterii – intr-un cuvant, ai pe ce arunca banii. Fiecare taraba/stand/magazinas iti va lua ochii cu cateva ceva, mai ales ca vanzatorii fac tot posibilul sa-ti arate marfa si sa te convinga sa cumperi. Multi te vor intreba de unde vii, iti vor adresa chiar cateva cuvinte in limba ta (chiar si in romana!) si te vor imbia sa le atingi sau probezi marfurile.

La fel ca si in Turcia – negociaza la sange orice, pornind de la jumatatea pretului initial. Accepta fara rezerve ceaiul sau sucul oferit de vanzatori, in semn de apreciere, si negociaza intotdeauna cu zambetul pe buze. Aici, a te targui nu se rezuma la bani, ci la interactiunea cu vanzatorul, la socializare. Cand crezi ca pretul nu a coborat suficient, fa-te atunci ca pleci si fii sigur ca vanzatorul va alerga dupa tine cu o ofera mai buna. Intr-un final, unii comercianti vor fi sinceri si-ti vor spune verde-n fata: „ce putem face sa-ti luam banii?”.

In cazul in care shoppingul in bazar a devenit obositor, adu-ti aminte sa spui ferm: “la, shukran” (nu, multumesc! - in araba) sau, in engleza, „no, thank you!”. Asta daca vrei sa-ti protejezi buzunarul pentru ca marea parte din lucrurile vandute aici nu sunt de calitate si nici de prea mult bun gust.

La stanga - mizerie. La dreapta - piramidele

Nu puteam parasi capitala Egiptului fara sa vedem si piramidele si Sfinxul. Stiam ca vom ajunge dupa inchiderea complexului de la Giza, dar tot voiam sa il vedem, chiar si de la departare. Am luat un taxi si, cu pretul a 30 de lire egiptene, am ajuns in apropiere de platoul piramidelor. I-am spus soferului sa ne lase cat mai aproape de piramide si, fiind cu cu ochii pironiti asupra minunilor arhitecturale, nici nu am bagat de seama cand din sosea am intrat, brusc, intr-un cartier mizerabil, format din case cu etaj tip vagon, insalubre, inconjurate de munti de gunoaie si de balegar. Cai, camile si magari se adapau laolalta, iar copiii se jucau in voie printre maldarele de deseuri. Localnicii ne priveau care curiosi, care plictisiti.

Privelistea era absolut incredibila: aveam in dreapta impunatoarele piramide, de care ne despartea un gard inalt din fier, strasnic pazit de camere video, iar la stanga acest sir de case saracacioase si pestrite, unele dintre ele servind drept agentii de turism, centre de inchiriere de cai/camile, iar altele drept scoli de calarie. Imediat cum am coborat din masina, am fost luati in primire de un localnic care ne-a ademenit in mica lui agentie de turism. La capatul a zece minute de targuieli intense, am batut palma ca in schimbul a 20 de dolari (70 lei) de caciula sa ne arate piramidele.

Am pornit deci calare spre piramide, manati de doi copilasi si de Ahmed, un tanar de vreo 25 de ani. Daca imaginile de pana atunci ne socasera, pentru drumul spre Sahara cu siguranta nu eram pregatiti: mirosul pestilential de balegar, praful gros amestecat cu noroi, scurgerile de tot soiul din casele de pe marginea drumului, casele tot mai prapadite ne faceau sa credem ca am gresit drumul.

Nu era asa; la orizont, printre valatucii de nisip iscati de ATV-urile nervoase ale catorva pustani, puteam zari deja desertul si, in dreapta, ceva mai aproape, cele trei Mari Piramide – Piramida lui Kheops, Piramida lui Khafra si Piramida lui Menkaura. Cand am intrat in desert, am lasat in urma cu totul zgomotul capitalei si ne-am cufundat intr-o liniste deplina. In departare, cativa beduini mergeau leganat pe camile. Alti cativa turisti, la fel ca si noi, mergeau calare de-a lungul gardului. Cu totii priveam piramidele, in vreme ce Ahmed ne povestea cate ceva din istoria acestor minuni.

L-am ascultat oarecum distrasa; in fata imi apareau fotografiile din paginile cartilor de istorie si, mai ales, imagini din documentarele de la Discovery Channel si National Geographic despre piramide. Nimic nu se compara insa cu experienta de a fi chiar acolo (aproape) langa ele. Am facut cale intoarsa abia cand se facuse deja destul de tarziu.

In lumina mai slaba, mizeria cartierului parea chiar sinistra, o carte de vizita nu tocmai buna pentru complexul Giza, mai ales ca dupa revolutie turistii s-au ferit de aceasta destinatie renumita. „De la revolutie incoace nu prea mai vin turisti. Avem cam 10% din cati veneau de obicei”, ne-a spus Ahmed, absolvent al unei facultati de turism. Stie bine engleza si face meseria de ghid pentru a supravietui. Ahmed este insa norocos; 20% dintre egiptenii cu varste cuprinse intre 18 si 29 de ani, adica un sfert din intreaga populatie a tarii, nu au de lucru, potrivit statisticilor oficiale de anul trecut.

Cu toate acestea, visul lui Ahmed nu era sa stea intr-un cartier mizer si sa traiasca din banii pe care putinii turistii ii lasa lui si celor doi baietei care mana caii. „Ce crezi despre revolutie?”, l-am intrebat. Ne-a raspuns, ezitand, „poate nu era nevoie de ea...”.

Urmatoarea destinatie

Mi-am incheiat scurta excursie in Cairo in plina campanie electorala. In drum spre aeroport, dimineata, am revazut stalpii si peretii tapetati cu afise electorale. Egiptenii asteaptau cu nerabdare primele alegeri libere de dupa mai bine de 30 de ani. Consiliul Suprem al Fortelor Armate, cel care a preluat conducerea dupa caderea dictatorului, a chemat populatia la vot si a dat asigurari ca alegerile nu vor fi fraudate.

Dupa primul scrutin, din 23-24 mai, in cursa electorala au ramas Mohammed Morsi (candidatul Fratiei Musulmane) si Ahmed Shafiq (ultimul premier al regimului Mubarak). Multi alegatori sunt ingrijorati de o eventuala revenire a unei dictaturi daca va castiga Shafiq, dar nici de Morsi nu sunt incantati pentru ca daca va iesi invingator, atunci intreaga putere va fi concentrata in mainile unui singur partid. Nici unul dintre cei doi nu este ceea ce si-au dorit egiptenii atunci cand s-au ridicat impotriva lui Mubarak.

Pe 16-17 iunie, egiptenii vor iesi din nou la urne in speranta ca vor pune tara pe drumul spre stabilitate dupa 18 luni de haos.