A trecut valul cel mai inalt al luptei impotriva evaziunii fiscale, cel putin cel mediatic. Au existat atat reactii pozitive fata de actiunile organelor fiscale in aceste ultime luni, cat si reactii negative. Am avut ocazia sa citesc atat opinii de specialitate in sensul ca numai astfel de actiuni in forta pot educa pe contribuabilul roman, cat si opinii de specialitate, recent specializate sau nespecializate care blamau, unii in termeni categorici, unii in termeni mai nesiguri juridic, actiunile organelor fiscale. Acum, apele s-au linistit pentru moment, cel putin la suprafata, intrucat, la adancime, urmele lasate de organele fiscale raman. De aici, lupta se transfera in mainile avocatilor si judecatorilor care trebuie sa descalceasca si sa refaca circuitul normal al fiscalitatii.
Or, dintr-o perspectiva juridica, lupta impotriva evaziunii fiscale nu poate fi conceputa fara asigurarea unui echilibru intre puterile organelor fiscale si libertatea contribuabilului.
In primul rand, trebuie sa acceptam premisa ca optimizarea fiscala este o componenta indisociabila a fiscalitatii, in sensul ca fiecare contribuabil are reflexul de a-si gestiona resursele conform ratiunilor economice. Aceasta forma de optimizare fiscala nu constituie o forma de ilicit.
Pe de alta parte, fenomentul ilicitului este, de asemenea, in raspandire. Lupta de a diferentia intre optimizare fiscala si ilicit costa atat statul cat si contribuabilul insusi, iar preocuparea de a reduce aceste costuri este primordiala pentru guverne si institutii, in cautare permanenta de venituri.
Exista o tendinta majoritara ca statele sa sporeasca rolul administratiilor fiscale in lupta impotriva evaziunii fiscale prin conferirea acestora de puteri si instrumente suplimentare in detrimentul contribuabilului.
Citeste si:
De cealalta parte a baricadei, masurile pe care statul le ia in lupta impotriva evaziunii fiscale nu trebuie fi utilizate astfel incat sa afecteze functionalitatea si principiile fiscalitatii insesi. Nu poti lupta impotriva unui virus ucigand pacientii.
Or, autoritatile fiscale tind sa transfere din ce in ce mai multe obligatii catre contribuabil, in ceea ce priveste masurile pe care trebuie sa le ia acestia in fata unor posibile fraude. Aceste masuri sufoca atat fiscalitatea cat si relatiile comerciale.
Cel mai des intalnit caz este acela in care organele fiscale impun contribuabilului de a face verificari cu privire la activitatea cocontractantului sau, la disponibilitatea bunurilor achizitionate sau la statutul de persoana impozabila a acestuia din urma. Neindeplinirea acestor masuri se traduce prin refuzul din ce in ce mai des intalnit din partea autoritatilor fiscale de a recunoaste anumite operatiuni din punct de vedere fiscal, spre exemplu de a da curs dreptului de deducere a TVA-ului, sub pretextul ca neindeplinirea masurilor ascunde participarea la o frauda fiscala in materie de TVA.
Citeste si:
In acest context, se pune problema gasirii si asigurarii unui echilibru intre exigentele care se impun unui operator economic care doreste sa aiba raporturi fiscale normale si necesitatea combaterii evaziunii fiscale. O distinctie trebuie impusa intre activitatea profesionistilor si activitatea statului, acesta din urma trebuind responsabilizat in sensul de a exercita masurile de combatere fara a impune o birocratizare excesiva a relatiilor comerciale.
Curtea de Justitie a Uniunii Europene a decis deja ca statul, prin organele fiscale nu poate impune, in mod general, o obligatie pentru titularul dreptului de deducere a TVA-ului de a face verificari cu privire la cocontractantul sau, bunurile achizitionate sau legalitatea actiunilor acestuia, cu scopul de a i se recunoaste acest drept de deducere. CJUE a afirmat raspicat ca este de competenta autoritatilor fiscale sa efectueze controalele necesare asupra persoanelor impozabile pentru a detecta nereguli si fraude privind TVA‑ul, precum si sa aplice sanctiuni persoanei impozabile care a savarsit aceste nereguli sau aceste fraude.
Citeste si:
Prin urmare, impunerea obligatiei generale in sarcina titularilor dreptului de deducere, cu scopul exercitarii acestui drept, de a face verificarile mentionate mai sus, ar semnifica transferarea atributiilor de control specifice organelor statului catre persoanele impozabile, ceea ce nu este admisibil.
In plus, tot CJUE afirma ca revine autoritatilor fiscale sarcina de a stabili care sunt elementele obiective care permit sa concluzioneze ca o persoana stia sau ar fi trebuit sa stie ca participa la o frauda, pentru a i se refuza dreptul de deducere a TVA. Astfel incat, sarcina probei revine autoritatilor fiscale, ceea ce are importante consecinte pe plan procedural. Pe de alta parte, probele trebuie sa fie „obiective”, iar nu bazate pe presupuneri subiective ale organelor fiscale, cum se intampla de multe ori in practica.
Citeste si:
Aceasta jurisprudenta releva vointa de a realiza o reechilibrare a fortelor in raporturile dintre administratiile fiscale si contribuabili, forte care sunt adesea disproportionate si folosite in mod abuziv de catre organele statului. Cel putin in Romania, organele fiscale sunt blocate intr-o jurisprudenta invechita, nu isi actualizeaza metodele potrivit evolutiilor dreptului fiscal si pastreaza o structura ermetica.
Or, reasezarea raporturilor fiscale din perspectiva luptei impotriva evaziunii fiscale trebuie sa tina seama atat de interesele operatorilor economici, cat si de nevoia statului de a asigura in mod corespunzator veniturile publice. In acest sens, realizarea echilibrului presupune un efort comun atat din partea operatrilor economici, cat si din partea organelor statului, fara ca acest efort sa devina penalizator pentru vreuna dintre partile acestui raport. Responsablizarea operatorilor economici este o necesitate, dar aceasta nu poate conduce la o degrevare a organelor statului de obligatiile care le incumba si, implicit la transferarea riscului in integralitate catre cei dintai.
Citeste si:
Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »
Te-ar putea interesa și:
