Am vazut multi manageri care nu se multumesc doar cu loialitate din partea angajatilor, cu onestitate, responsabilitate etc. – ei vor ca acestia sa le IUBEASCA firma. Nu e greu de dedus ca, de fapt, acei manageri vor ca mai degraba ei sa fie iubiti de catre angajati, decat firma care e, in fond, ceva abstract.
Pentru cei care isi transfera aproape toata viata personala catre firma, e de asteptat sa isi proiecteze si problemele si asteptarile lor afective tot acolo, de cele mai multe ori subconstient. Unii incearca sa compenseze esecurile personale cu succese profesionale, ceea ce e normal si chiar benefic pentru toata lumea, de cele mai multe ori.
Din inertie, din neputinta sau din cine stie ce alte cauze ascunse, ajung sa implice si mecanismele afective in acest proces de transfer. Ca manager, e mult mai usor sa faci pe niste angajati sa te iubeasca decat pe cine stie ce domnisoara, respectiv domn, pentru ca ai mult mai multe instrumente la indemana: petreci mai mult timp cu ei, le poti da bani (de multe ori nu de la tine ...), le dai team-buildinguri, masina, vacante platite, oportunitati de cariera etc. etc. Nevoile de afectivitate, de a fi admirat, de a se vorbi despre tine sunt foarte mari, mai mari decat cele pentru bani; la urma urmei, nevoia de bani nu e o nevoie in sine, ci doar solutia pentru a-ti “cumpara” mai usor afectivitatea si admiratia de care ai nevoie.
Tentatia de a lasa angajatii sa creada ca de tine depind direct toate avantajele pe care le au in firma e foarte mare, si putini rezista ispitei de a astepta o recunostinta personala din partea lor. Evident, sunt si destui angajati care vor sa fie iubiti; in plus, unii ard de nerabdare si sa iubeasca, chiar sa se sacrifice, si abia asteapta sa gaseasca o organizatie care sa raspunda acestor “avansuri”.
Sunt acei angajati care au nevoie de afectivitate, care nu au suficienta putere sau imaginatie ca sa-si administreze singuri viata, pe care si-ar pune-o bucurosi in mainile unui colectiv sau ale unei firme care ar dori sa-si asume o asemenea responsabilitate. “Stiti, noi suntem ca o mare familie in firma.” – aud asta de cateva ori pe zi ... Pentru angajati si pentru manageri s-ar putea sa fie foarte bine, insa nu sunt la fel de sigur ca si pentru firma e la fel. Incercarea de personalizare fortata a corporatiilor si a relatiilor angajat-firma e riscanta, deoarece creste prea mult dependenta de persoanele din firma, si armonia se poate strica repede, la prima inlocuire a unui om. Prea multa iubire la locul de munca ar trebui sa traga un semnal de alarma, pentru ca relatiile de acest fel sunt total imprevizibile, cu toane si capricii; orice deceptie (racirea relatiilor, despartire, infidelitate etc.) e resimtita foarte dureros, exact ca si in iubirea cealalta, cea cu cerul instelat.
Cei care fac sacrificii pentru firma risca mult sa sfarseasca intr-o frustrare dureroasa. Chiar daca primesc o reactie favorabila, putini isi dau seama ca nu firma raspunde acestor avansuri, ci unul sau altul dintre manageri. Firma nu te iubeste sau te detesta, pentru ca ea nu poate face asta. Ca angajat, e suficient sa fii corect fata de firma, responsabil, civilizat. Cei care sunt loiali pana la sacrificiu firmei, pe niste criterii pe care nu le inteleg, ma ingrijoreaza, ca recruiter. Iubirea e subiectiva si, de aceea, e foarte greu de administrat.
Doua dintre principiile de baza ale managementului sunt masurabilitatea si predictibilitatea; or, numai de asa ceva nu poate fi vorba in dragostea de firma. Cred ca managerii ar trebui sa fie ceva mai atenti la cei prea iubareti si la cei inclinati prea mult spre sacrificiu. Si, de ce nu, incepand chiar cu ei insisi ...
