Am vazut adesea oameni ingrijorati ca pe ei nu-i contacteaza destul de des firmele de recrutare. Cum o fi mai bine, sa trimita ei CV-ul, sau sa astepte sa fie “vanati”? Sa intre in legatura directa cu potentialii angajatori sau sa fie recomandati de catre intermediari?
Chinuitoare intrebari si cu implicatii existentiale serioase cateodata. Ca intotdeauna, insa, “cheia” o reprezinta raportul de forte dintre cele doua parti.
Cand abordezi direct o companie, CV-ul se trimite, de obicei, departamentului de recrutare sau sefului departamentului in care ai vrea sa lucrezi, daca ai in vedere pozitii de middle management sau mai joase. Evident, e bine ca un astfel de mesaj sa fie nominal, adresat personal directorului de HR, recruitment managerului sau sefului departamentului vizat, dupa caz.
Pentru joburile de top management, “regula” (nescrisa) e sa trimiti CV-ul cuiva din firma care are o pozitie ierarhica superioara cu cel putin un nivel postului vizat de tine, si neaparat nominal. De exemplu, daca vrei un job de marketing manager, atunci trimiti CV-ul marketing directorului sau directorului de HR, presupunand ca acesta din urma e pe acelasi nivel cu marketing directorul (deci, peste marketing manager).
Daca vizezi postul de marketing director, atunci multi spun ca e bine sa trimiti CV-ul direct unui vice-presedinte sau directorului general. Situatia in care te pui, si in care ii pui si pe cei din firma, e destul de delicata, din mai multe puncte de vedere: in primul rand, daca pozitia respectiva e deja ocupata de catre cineva, care va afla, aproape sigur, ca vrei sa-l dai deoparte, s-ar putea sa nu-i convina.
Pe de alta parte, nu toti directorii sunt incantati cand primesc un astfel de CV de la o persoana importanta, sau care pare destul de importanta, pentru un post de senior management, pentru ca se vor simti obligati sa o intalneasca, fie ca au timp si chef sau nu, sau sa ii dea un raspuns negativ, ceea ce pentru multi e cam neplacut. Unui mesaj nominal scris e politicos sa-i dai un raspuns, fie scris, fie direct (telefon, intalnire etc.).
Daca cei de la “capetele” cotactului (expeditor – destinatar) au statute sociale comparabile, adresantul se simte obligat sa raspunda personal si individualizat. Daca diferenta de statut e semnificativa, atunci poate cere altcuiva sa dea un raspuns, care este, aproape intotdeauna, sec, formal si stanjenitor pentru cel care-l primeste. Daca nu e adresat personal, destinatarul nu se mai simte obligat sa raspunda, chiar daca mesajul a ajuns pe o adresa privata sau directa.
Din motivele descrise mai sus, plus altele cateva mai putin evidente, sunt putini cei care trimit direct CV-ul unei companii pentru un post de top management. Daca tin cu tot dinadinsul la acea firma si la acel post, atunci e mai sigur sa o ia “mai pe ocolite”: incearca sa intre in contact cu directorii firmei respective intr-un context social oarecare (intalnire privata “intamplatoare”, recomandare, contact pe alt subiect etc.) si apoi “tatoneaza” terenul pana cand se asigura ca pot ridica frontal problema care le apasa sufletul.
Daca abordezi o firma de recrutare, lucrurile sunt mai simple: pentru pozitii de middle management si chiar mai inalte, trimiti un CV adresat nominal sau nu – nu are mare importanta – primesti o confirmare din partea firmei (de cele mai multe ori otrimite direct calculatorul) si... astepti. Evident, e o naivitate sa crezi ca firmele de recrutare te vor invita imediat la o intalnire doarasa, ca sa te cunoasca, fara sa aiba o recrutare in lucru pentru care sa te considere potrivit.
Nu-si poate permite nimeni asa ceva.VIP-urile care vor sa intre in legatura cu o firma de recrutare (desprecare s-au asigurat, in prealabil, ca recruteaza pentru pozitii la nivelul vizat de ei/ele) nu prea trimit CV-uri, insa trimit un mesaj scurt (cu atat mai sec cu cat VIP-ul e mai VIP) directorului firmei de executive search, bineinteles nominal, in care spun ca ar vrea sa se intalneasca sa discute despre “niste lucruri”. Cateodata, pun mana pe telefon si fac acelasi lucru “live”. Daca e un mare VIP, ne intalnim la el la birou sau pe un teren neutru. Daca e un VIP “normal”, de obicei ne intalnim la mine la birou.
Apar, uneori, niste tensiuni mocnite atunci cand “self assessmentul” de VIP nu prea coincide cu calificativul atribuit de catre head-hunter, insa se gasesc aproape intotdeauna solutii... Am auzit adesea vehiculandu-se o “teorie” cum ca nu e bine ca un VIP sa contacteze el un head-hunter, ci ca neaparat contactul trebuie sa fie in sens invers. Mi se intampla si mie de multe ori ca anumite VIP-uri, sau semi-VIP-uri, pe care nu i/le-am (oare cum ecorect?) contactat eu direct sa vorbeasca cu prieteni sau parteneri de-ai mei de afaceri care sa ma sune si sa-mi spuna ca “intamplator” au auzit ca VIP-ul in cauza e foarte bun in domeniul lui, sau ca se gandeste sa-si caute altceva de lucru, sau ca a auzit ca eu sunt colectionar de timbre si ca si el este si ca ar vrea sa ne intalnim casa vorbim despre asta etc.
Nu numai ca asta mi se pare o copilarie din partea lui, ci ma pun si pe mine pe ganduri si imi ridica niste semne de intrebare introspective: oare ce crede despre inteligenta mea cineva care isi inchipuie ca doi oameni de afaceri maturi si seriosi au nevoie de un astfel de “truc” ca sa intre in contact?
