In urma cu cateva zile primesc un telefon de la directorul unei foarte cunoscute firme multinationale, un om respectabil, aproape de 50, pe care il cunosteam de multa vreme. Cu neliniste in glas imi spune ca vrea neaparat sa ma vada. Deja stiam ce vrea de la mine. Dupa atatia ani de vorbit incontinuu la telefon, am invatat sa interpretez cu succes fiecare inflexiune a vocii, fiecare ezitare, tuse sau fraza inutila, pusa doar pentru a mai castiga ceva timp.
Omul avea sa-mi spuna ca urma sa plece de la firma cutare, fie ca l-au dat afara, fie ca pleca el de buna voie, sau din cine stie ce alt motiv, si voia sa se asigure ca il am in vedere pentru vreun post important care ar aparea pe piata. Se deschide usa si... raman perplex: camasa verde Connex descheiata la cel putin 3 nasturi, un sacou cadrilat, in toate culorile curcubeului, cu manecile suflecate, pantaloni mov, fata atent nerasa si, “cireasa de pe tort”, un frumos cercel in urechea stanga.
Stiind ca asteptam niste explicatii, a intrat direct in subiect: “Stii, acum aproape un an mi-am dat seama brusc ca viata mea... si mi-am dat demisia.” Si ce faci acum?” “Inca nu fac nimic, m-am gandit ca mi-ar placea sa lucrez intr-o televiziune, ce joburi ai pe acolo” “Dar tu ai vandut toata viata echipamente industriale, ce legatura au astea cu televiziunea” “Stiu, dar eu mi-am dat seama acuma ca...”
Stiam despre ce e vorba, pentru ca vad asta adesea, poate nu chiar zilnic cu pantaloni mov si cu cercel in ureche, insa pe aproape, si reactia declansatoare e intotdeauna aceeasi. Nu cred ca exista o varsta anume la care “revelatia” apare mai des decat la altele. Partea interesanta e ca de multe ori aceasta “rupere cu trecutul” are un caracter disruptiv, ostentativ, ceea ce arata ca e o dorinta pe care acei oameni s-au chinuit mult sa o reprime si sa o tina ascunsa o perioada cat mai indelungata, de ei insisi, in primul rand.
Cei mai predispusi la introspectie isi aduc acum aminte cum orice idee, oricat de incipienta, care parea sa puna in discutie primatul realizarii profesionale in ceea ce isi inchipuia omul respectiv ca e propriul sau sistem axiologic, era privita ca pe o mare amenintare a “naturii lucrurilor”, care trebuia adusa imediat “la ordine”. Nu e usor sa te privesti, cu curaj, dincolo de viata profesionala.
Cei mai multi care ajung obsedati de cariera si de realizarea profesionala isi inchipuie ca asta e alegerea lor, ca si-au dat seama ca “sunt facuti pentru asta”, si par sa nu aiba niciun dubiu in aceasta privinta. De fapt, sa te “agati” de cariera e lucrul cel mai simplu dintre toate, pentru ca e si cel mai la indemana si primesti indemnuri sociale din toate directiile. Intr-adevar, nu e deloc usor sa rezisti “tentatiei”.
Cei mai multi angajatori sunt foarte incantati cand, la interviuri, candidatii le spun, cu toata convingerea, ca pentru ei cariera e cel mai important lucru in viata si ca sunt dispusi sa faca orice sacrificiu pentru asta. Cu siguranta pentru ca si pentru acei angajatori munca si cariera sunt, la fel, cele mai importante lucruri din viata. Insa eu sunt mai circumspect si il avertizez ca e posibil ca intr-o zi, nu se stie cand, sunt sanse reale sa-l vada pe candidatul entuziast de acum intrand pe usa cu un cercel in ureche, cu pantaloni mov si cu demisia intr-o mana. Asta nu prea le place angajatorilor sa auda si, nu de putine ori, ma privesc cu neincredere. Eu imi spun ca, macar, imi fac datoria sa nu-i mint...
Cateodata, cand imi mai cere cineva parerea, ii spun sa se gandeasca bine inainte de a spune cu convingere care e lucrul cel mai important din viata lui si sa aiba curajul sa incerce “pe viu” orice crede ca ar putea sa fie interesant pentru el si sa-i placa. Nu am mare succes. Dimpotriva, unii se sperie de-a binelea! Multi isi inchipuie ca stiu dinainte, sau ca pot sa realizeze doar conceptual ce le place si ce nu, ce e bine pentru ei si ce nu. De obicei, se insala singuri, e doar un pretext pentru a nu incerca. Si atunci, risca sa treaca direct de la costum la pantalonii mov.
