Comportamentul de criza

In fundamentarea comportamentului economic (sau a deciziei economice) impactul perceptiei unei variabile economice (ca marime sau ca dinamica) este cu mult mai important decat variabila economica insasi. Aceasta face ca activitatea economica sa fie mai degraba rezultatul fixarii unor tinte bazate pe asteptari decat rezultatul unei dinamici obiective a „lumii economice”. Aceste consideratii se aplica, desigur, si situatiei exceptionale cum este cea specifica actualei crize financiare si economice.

In cele ce urmeaza, dorim sa facem cateva consideratii, destul de generale, cu privire la ce ar insemna un comportament de criza. Pentru a nu abstractiza prea mult interventia, vom organiza aceste consideratii pe principalii actori sociali.

I. COMPORTAMENTUL DE CRIZA AL GUVERNULUI

Consider ca guvernul trebuie sa-si proiecteze comportamentul de criza pe baza urmatoarelor „principii”:

1. Nu exista crize, exista tari aflate in criza

Desi se pot elabora modele logice (si chiar matematice) ale crizelor financiare sau economice (modelarea logica a actualei crize este inca in proces de elaborare), efectele unei crize de tip extern, asa cum este actuala criza, relativ la Romania, sunt specifice. Se poate spune, in sens metaforic, ca fiecare economie nationala are propriul… PH, ceea ce confera crizei o „culoare” proprie. In alte cuvinte, programul sau strategia anti-criza a Romaniei trebuie sa gestioneze criza in Romania si nu o criza generica. Acesta este si motivul pentru care, de exemplu, programul si conditionalitatile impuse de FMI in cadrul acordului de imprumut in curs de finalizare, trebuie adaptate la „fiziologia” economiei romanesti, altfel se pot produce efecte adverse care pot compromite chiar si cele mai bune intentii.

2. Orice criza contine potential de feed-back pozitiv

Logica unei crize (ca si a unei boli organice, de altfel) este aceea de a se autoalimenta si de a se dezvolta. Asadar, o criza contine capacitati auto-catalitice, de natura s-o accelereze prin mecanismul binecunoscut al feed-back-ului pozitiv. Din pacate, avem prea multi analisti care trec cu seninatate de la analiza unui accident de circulatie la analiza cauzelor si efectelor unei crize financiare si economice si invers. Aceasta situatie este de natura sa transmita publicului larg semnale catastrofice, asteptari apocaliptice etc. Cum spuneam in introducerea la acest material, perceptia este cea care fundamenteaza, in general, deciziile si comportamentele economice. In context, oficialii guvernamentali trebuie sa aiba o atitudine sobra, responsabila si realista cu privire la dinamica crizei, la strategia si masurile de gestionare a acesteia.

3. Programul anti-criza nu trebuie sa aiba culoare politica


Interesul in gestionarea cat mai „neteda” a crizei este unul national, deoarece toti actorii sociali (si politici) pierd daca efectele negative ale crizei nu sunt limitate. In acest sens, guvernul trebuie sa implice intreaga societate in formularea, implementarea si monitorizarea strategiei nationale anti-criza. Rationamentul justificativ este exact acelasi care a functionat (de fapt, ar fi trebuit sa functioneze) si in cazul elaborarii Strategiei nationale post-aderare a Romaniei. In acelasi timp, trebuie redus la minimum caracterul contractual al elaborarii Strategiei nationale anti-criza, adica guvernul trebuie sa fie acela care formuleaza filosofia generala a acestei strategii si o propune dezbaterii publice.

Incercarea de a elabora o strategie anti-criza de genul unei antologii de propuneri ale tuturor actorilor sociali participanti la dezbaterea publica ar fi o greseala fatala. Guvernul trebuie sa-si asume integral responsabilitatea pentru elaborarea si implementarea acestei strategii. Intentia, care s-a cristalizat recent, din unele declaratii politice, ca fiecare partid sa propuna propria sa strategie anti-criza, este cel putin neproductiva, dar poate fi de-a dreptul daunatoare. In opinia mea, documentul master al strategiei anti-criza trebuie propus de guvern. Depasirea crizei este un deziderat social care nu permite experimente ideologice, ci masuri bazate exclusiv pe logica mecanismelor economice structurale.

4. Masurile anti-criza trebuie incadrate in strategia de post-aderare imediata: aderarea la zona euro

Romania este angajata intr-o meta-strategie nationala: este vorba despre strategia de aderare la zona euro, la orizontul anului 2014. Ar fi o eroare ca strategia anti-criza sa fie contradictorie cu acest obiectiv. In alte cuvinte, este obligatoriu ca intreaga filozofie de gestionare a crizei sa fie consistenta cu filosofia de aderare la zona euro.

Aceasta inseamna ca masurile pe termen scurt (menite sa resoarba efectele imediate, manifeste, ale crizei) sa constituie factori de tip cauzal sau/si conditional pentru masurile pe termen mediu (menite sa asigure convergenta nominala a Romaniei cu UE la orizontul anului 2012). Asadar, de data aceasta, programul master al guvernului trebuie sa fie convergenta economica nominala (si, pe cat posibil, apropierea cat mai mare de convergenta economica reala), urmand ca programul anti-criza sa fie o componenta, oarecum conjuncturala, a acestuia.

5. Masurile anti-criza nu trebuie sa exporte efecte adverse in UE

Aceasta conditie poate fi extrasa, din punct de vedere logic, din conditia imediat precedenta, dar este util ca ea sa fie precizata in mod explicit, deoarece, ca stat membru al Uniunii Europene, Romania este solidara cu strategia europeana de gestionare a crizei. Ca urmare, nu numai ca Romania trebuie sa adopte masuri care sa fie convergente si consistente cu masurile care se iau in statele membre sau la nivel comunitar, dar ea trebuie sa aiba grija ca, rezolvand o anumita problema pe plan intern, aceasta rezolvare sa nu creeze externalitati negative (spillovers) pentru restul statelor membre sau pentru spatiul economic comunitar ca intreg.

6. Masurile anti-criza trebuie sa fie anti-ciclice

Finalitatea gestionarii crizei consta in distrugerea mecanismului prin care „bula” initiala se transmite, pe canale financiare, economice, psihologice, institutionale etc. in intregul organism economic. Aceasta inseamna, din punct de vedere logic, atingerea unui „punct de intoarcere” pe curba care descrie traiectoria evolutiva a crizei. Atingerea acestui punct inseamna inversarea logicii impuse de criza. In alte cuvinte, masurile anti-criza trebuie sa actioneze in sensul invers in care actioneaza criza, adica in sens anti-ciclic.

Acesta este motivul pentru care o eventuala crestere a deficitului bugetului general consolidat (desigur, nu la nivelul „prognozat” de FMI) nu constituie, in conditiile actuale, un aspect negativ ci, daca este bine utilizat (atat la finantare cat si la cheltuire), dimpotriva, poate constitui o parghie de inversare a sensului activitatii economice interne. Asa cum am spus cu mai mult de un an in urma (in ziarul Economistul), Romania are nevoie de o lege a responsabilitatii fiscale care sa asigure, printre altele, exact caracterul anti-ciclic al politicii fiscal-bugetare (interesant este faptul ca FMI a facut aceeasi propunere guvernului Romaniei la recentele negocieri de perfectare a acordului de imprumut).

7. Masurile anti-criza trebuie sa fie coordonate


Guvernul este initiatorul si integratorul strategiei anti-criza, dar el nu este singurul factor implicat in gestionarea crizei. Daca guvernul nu reuseste sa coordoneze, in scop sinergic, toti factorii determinanti in acest proces, sansele de succes ale demersului sau scad in mod critic. In afara guvernului, care actioneaza prin instrumentul fiscal-bugetar, mai exista patru actori institutionali esentiali in strategia anti-criza:

a. cercetarea economica: avand drept obiectiv fundamental identificarea si dezvoltarea de mecanisme si amorsarea de procese auto-reglatoare, cu caracter anti-ciclic, care sa stea la baza inovatiei financiare, economice si manageriale (inclusiv la nivel guvernamental), pe termen scurt si mediu; in acest sens, este o greseala grava reducerea drastica a fondurilor alocate finantarii proiectelor de cercetare gestionate de CNCSIS, proiecte care au fost aprobate la finantare in 2008, unele dintre ele fiind chiar in stadii avansate de elaborare – se uita ca finantarea cercetarii stiintifice este cea mai rentabila investitie publica;

b. banca centrala: avand drept obiectiv fundamental reglarea fluxurilor nominale in directia mentinerii stabilitatii financiare;

c. sistemul bancar: avand drept obiectiv fundamental relansarea creditului neguvernamental;

d. sistemul patronal: avand drept obiectiv fundamental relansarea ofertei interne (inclusiv prin bunuri, servicii si piete de criza).

8. Masurile anti-criza nu trebuie sa fie disproportionate


Exagerarea dimensiunilor masurilor anti-criza (chiar daca ele sunt adecvate) poate produce un rau similar celui generat de neluarea masurilor anti-criza. Aceasta imagine simetrica a impactului reactiei institutionale la provocarile crizei trebuie sa invite la luarea in considerare a urmatoarelor elemente in proiectarea strategiei anti-criza:

a. obiectivele pe termen scurt trebuie sa aiba potentialul ca, prin atingerea lor, sa se transforme in resurse pentru atingerea obiectivelor pe termen mediu;

b. evitarea situatiei ca, prin masurile luate, sa se genereze hazard moral sau selectie adversa de orice fel;

c. limitarea interventiei guvernamentale
la cazurile si la dimensiunile esecului pietei in surmontarea efectelor crizei;

d. evitarea contractarii exagerate a consumului intern (mai ales a celui adresat ofertei interne), deoarece exista o simetrie intre productie si consum (sa nu uitam un fapt esential al mecanismului economic generic: in ultima instanta – adica pe termen lung dar, intr-o anumita masura, si pe termen mediu – tinta activitatii economice este consumul final nu investitiile, care reprezinta doar un mijloc).

9. Obiectivul fundamental al deciziei guvernamentale anti-criza: relansarea cresterii economice


Singura modalitate prin care efectele negative ale crizei vor fi absorbite (adica transformate, in masura posibilitatilor, in oportunitati) este relansarea cresterii economice, prin cresterea ofertei interne. Cresterea absorbtiei interne trebuie sa se bazeze, in principal, pe oferta interna (de altfel, o parte din scaderea importurilor va fi antrenata, in mod „automat”, de scaderea exporturilor generate de scaderea cererii externe), din care formarea capitalului fix trebuie sa detina rata de crestere cea mai mare. Deficitul bugetar public trebuie utilizat in directia in care se formeaza multiplicatori ai PIB, cu efect de antrenare pe orizontala. Consumul poate fi, si el, utilizat, intr-un mod inteligent, pentru a ajuta relansarea cresterii economice, asa cum s-a aratat la punctul imediat precedent.

II. COMPORTAMENTUL DE CRIZA AL FIRMEI NON-FINANCIARE

In opinia mea, firmele non-financiare ar trebui sa-si fundamenteze comportamentul de criza pe urmatoarele „principii”:

1. Concedierea salariatilor calificati reprezinta o eroare strategica

Chiar daca exista, pentru moment, o scadere a cererii de consum, firmele non-financiare nu ar trebui sa se grabeasca sa concedieze din personalul calificat. Transferarea crizei financiare intr-o criza economica persistenta (asadar, cu caracter structural) este improbabila, mai ales cu recentele masuri de asigurare a finantarii prin intermediul unui credit public extern. Costul de conservare a personalului calificat este cu mult mai mic decat costul de recuperare a personalului in cauza, dupa ce acesta a fost pierdut (de exemplu, gasirea unui nou loc de munca poate mari costul de oportunitate al salariatului concediat). In plus, cu cat perioada concedierii este mai mare, cu atat pierderea de calificare profesionala este mai mare, ceea ce genereaza costuri ulterioare cu recuperarea gradului de calificare initial (acesta este un efect de tipul externalitatii negative, similar ca natura si logica de producere cu poluarea mediului, adica dobandeste un caracter social)

2. Bunurile, serviciile si pietele de criza reprezinta o necesitate

Bunurile si serviciile de criza se refera la acele bunuri si servicii care renunta la supra-utilitate, mentinand doar acele functii strict necesare solicitate de catre cumparatorii care, prin forta lucrurilor, au mai putine resurse destinate finantarii consumului curent. Desi – de exemplu, in cazul bunurilor de folosinta indelungata – se va produce o anumita scadere a confortului, consumatorii vor prefera sa achizitioneze doar functiile minimale ale bunurilor si serviciilor (care asigura, inca, siguranta in functionare), renuntand la functii care sunt fie inutile, fie au o simpla semnificatie estetica sau de confort suplimentar.

La randul lor, pietele de criza se definesc ca acele piete care fie accepta standarde de calitate relativ scazute, fie inregistreaza un deficit de oferta in acest moment sau intr-un interval predictibil, ca rezultat al efectelor crizei financiare si economice. Aceste piete pot fi interne sau externe. In cazul pietelor externe de criza, identificarea si accesarea lor ar putea compensa o parte din reducerea exporturilor, reducere care a urmat scaderii cererii externe a pietelor traditionale pe care Romania exporta in perioada anterioara (cu impact nu numai asupra cresterii ofertei interne – PIB – dar si asupra reducerii deficitului extern al tarii).

III. COMPORTAMENTUL DE CRIZA AL BANCII COMERCIALE

In opinia mea, bancile comerciale ar trebui sa-si fundamenteze comportamentul de criza pe urmatoarele „principii”:

1. Asumarea unei parti din costurile relansarii cresterii economice

Sistemul bancar (de fapt, in genere, sistemul financiar) are o logica dependenta de logica economiei reale. Actuala reticenta a sistemului bancar din Romania in acordarea de credite neguvernamentale este rezultatul unui exces de prudenta (exces natural, dar care nu este sustenabil pe termen mediu) generat de impactul, mai mult psihologic decat real, al patrunderii crizei financiare si economice internationale in Europa si in Romania.

Ca urmare, sistemul bancar nu poate mentine, in raport cu economia reala, o autonomizare excesiva pe termen mediu (si cu atat mai putin pe termen lung), decat cu costul iesirii de pe piata. Este evident ca, fata de acest cost, costul pe care sistemul bancar ar putea sa si-l asume in reluarea creditarii neguvernamenale este cu mult mai mic. In plus, acest din urma cost este, in mare masura, acoperit de chiar interesul economiei reale de a-si relua cresterea. In consecinta, rationalitatea economica insasi impune sistemului bancar calcularea si preluarea unui anumit risc (cost) in reluarea creditarii economiei reale (aceasta ar fi, de fapt, o investitiei sui-generis pe care bancile comerciale o fac prin intermediul creditului neguvernamental; or, orice investitie implica un risc).

2. Concentrarea pe trei directii cruciale de creditare


Sistemul bancar ar trebui sa-si orienteze creditul neguvernamental in trei directii principale:
a. credit pentru investitii interne;
b. credit pentru pre-finantarea si cofinantarea absorbtiei fondurilor europene;
c. credit pentru plata obligatiilor bugetare restante.
Desigur, in masura in care efectul de crowding-out nu este prea mare, sistemul bancar ar trebui sa investeasca in titluri de stat pe termen mediu si lung. Daca acest efect este relativ mare, atunci cumpararea de titluri de stat pe termen scurt sau foarte scurt este dezirabila.

3. Evitarea efectelor adverse generate de prudentialitate

Reactia imediata a bancilor comerciale la efectele (reale sau imaginare) ale crizei financiare si economice internationale a fost cresterea prudentialitatii. Aceasta a facut ca scaderea increderii (de exemplu, pe piata interbancara, dar si in raport cu clientii ne-bancari neguvernamentali) sa se transforme intr-o criza sui-generis de lichiditate.

Operarea in aceste conditii conduce la stagnarea creditarii neguvernamentale (atat bancare cat si nebancare) exclusiv din ratiuni prudentiale, care sunt ratiuni subiective bazate pe anticipatii sau predictii hipertrofiate. Un asemenea comportament poate compromite (sau poate sa diminueze in mod decisiv) sansele de reluare a cresterii economiei reale. Or, gap-ul dintre oferta economiei reale si necesitatile solvabile de bunuri si servicii poate avea efecte adverse inclusiv asupra economiei nominale (inflatie, curs de schimb, rata dobanzii bancare).

Parafrazand-ul pe Sartre, economia reala si economia nominala sunt condamnate sa traiasca sau sa moara impreuna. Actuala criza internationala nu este altceva, de exemplu, decat efectul „divortului” dintre economia nominala (care s-a considerat capabila sa se descurce pe cont propriu) si economia reala.


Comenteaza articolul

Opinia cititorilor nostri este importanta pentru noi, Wall-Street incurajand publicarea comentariilor voastre. Pe site urmeaza sa isi gaseasca locul numai comentariile pertinente, on-topic, prezentate intr-un limbaj civilizat, fara atacuri la persoane / institutii. Ne rezervam dreptul de a elimina orice comentariu care nu corespunde acestor principii, precum si de a restrictiona accesul la comentarii utilizatorilor care comit abuzuri grave sau repetate.