Ultima decada a lunii septembrie reprezinta in mentalul colectiv romaneasc perioada inceperii culesului de toamna. Pornit de la o realitate climaterica specifica zonei temperate, culesul a capatat la romani accente bucolice, fapt care face tot mai dificila analiza la rece a sanselor agriculturii noastre in contextul aderarii la Uniunea Europeana. Ca sa intru direct in subiect, am toate motivele sa cred ca 2006 va fi ultimul an in care cultivatorii romani vor mai putea incasa preturi atit de mari pe produsele agricole. Nu, nu e nici o greseala, ma refer la preturi MARI, nu mici. Catastrofa financiara pentru micul productor agricol roman e mai aproape decit credem.
De cincisprezece ani ne confruntam sistematic cu plingerile intemeiate ale producatorilor agricoli legate de pretul scazut cu care li se achizitioneaza legumele, laptele, carnea, fructele si toate cele ce tin de bunastarea burtii romanului. E o stare de fapt derivata din structura arhaica a proprietatii rurale puternic fragmentate si din numarul prea mare de oameni ocupati in agricultura. Avem prea multi sateni lucrind suprafete prea mici pentru a fi eficienti, nemecanizat si fara implementarea rigorilor stiintei agricole. In orice alt sector, fie si numai una dintre aceste caracteristici l-ar fi condamnat la pieire. Uitati-va ce s-a intimplat cu industria romaneasca de televizoare, cu cercetarea, cu sectorul constructiilor de masini. A fost suficienta expunerae lor la concurenta mondiala, si au disparut fara urma. Agricultura a fost mentinuta insa in viata artificial prin tot felul de mecanisme abracadabrante de subventionare directa sau mascata, prin protectie tarifar-vamala, inclusiv cu pretul falimentului bancii de profil, care a costat Romania peste un miliard de euro.
Din pacate vremea adevarului se apropie si in agricultura: aderarea la UE anul viitor va produce in opinia mea -prin eliminarea barierelor vamale si datorita altor efecte conexe- cel mai mare soc economic la care se poate astepta Romania. Pe de o parte, micul producator roman va fi lasat de la 1 ianuarie in pielea goala in fata unei agriculturi foarte eficiente si care il va reduce la tacere prin cel mai simplu mecanism: pretul. Daca pe el il va costa kilogramul de rosii 50 de bani, cum sa concureze cu marii fermieri spanioli care il vor aduce la Bucuresti cu 10 bani si in regim de 3-4 recolte pe an? Cum vor supravietui micii producatori viticoli care spera sa vinda anul acesta kilogramul de struguri cu 70 de bani, cind importul din Spania sau Italia se va face la 40 de bani litrul de vin vrac?! Deja primele semne care confirma aceasta tendinta de pret au venit in august, prima luna cu reduceri de preturi generalizate din ultimul deceniu. Victimele acestei situatii macroeconomice excelente pentru consumatori sint, in primul rind, producatorii agricoli.
Ca si cum pretul nu ar fi fost de ajuns, producatorii locali vor fi loviti si dinspre partea de reglementare si autorizare. Nimeni, nici macar supra-populatul minister de resort, nu detine date privind procentul producatorilor romani care se conformeaza cerintelor sanitare si de mediu ale UE. Se vehicvuleaza ponderi de ordinul a unul din 100 in anumite sectoare. Asta inseamna -sa ne intelegem- ca restul de 99 de mici producatori vor pune lacatul pe usa incepind din ianuarie 2007. Cu alte cuvinte sectoare intregi nu vor mai avea practic producatori locali eligibili iar locul ramas gol se va acoperi -cum altfel- prin importuri.
Am sentimentul tot mai tulburator ca nici unul dintre factorii de decizie politica nu realizeaza amploarea taifunului economic care va matura segmente intregi ale agriculturii romanesti. Am motive intemeiate sa afirm ca agricultura, mediul rural in general vor reprezenta, de departe, cea mai mare problema post-aderare a Romaniei. Din aceasta perspectiva, dezinteresul politic fata de gestionare acestei crize iminente si de proportii ne va afecta pe toti.
Mi-e teama ca satul romanesc, deja adus la sapa de lemn, va saraci si mai mult inainte ca structurile economice rurale sa se aseze pe alte matrice. Pentru a evita convulsiile populare si din considerente de echitate sociala, in restul spatiului comunitar acest proces dureros de adaptare a satului la rigorile economiei de piata a fost dirijat politic, in baza consensului referitor la importanta securitatii alimentare a natiunii.
La noi, ca in nenumarate alte cazuri, totul e vraiste, procesul e lasat in plata Domnului; e un fel de scapa cine poate, de selectie darwiniana a supravietuirii celui mai apt -o atitudine politica de ev mediu care se potriveste, din pacate, ca o manusa modului in care sunt conduse astazi treburile tarii.
