O definitie sincera a vietii

In noaptea asta, geamul imi pare mai inert ca niciodata. Are o paloare imposibil de descris. Acum o luna, era cea mai transparenta fereastra din lume. Peste cateva zile, va fi plin de flori mici de gheata. Cateodata, alege sa fie intransigent si sa nu imi arate lumea de dincolo. In birourile alaturate, cineva asculta colinde. Si e doar inceput de noiembrie. Probabil ca se simte bine. Am ajuns la concluzia ca asculti colinde doar atunci cand ai o stare speciala. Atunci alegi sa nu fii trist. O sa am vecini veseli in noaptea asta.

In unele nopti, raman la birou. In fiecare dintre aceste nopti imi promit ca e ultima oara. In fiecare din dimineti, imi aduc aminte de promisiunea din seara trecuta si zambesc amar. Poate ca nu e chiar ultima oara. Imi place la nebunie ce fac. De cele mai multe ori scriu din placere.

Asta seara e altfel. Am incheiat o zi in care am intalnit doar oameni crispati. In lumea noastra, nu mai avem nevoie de motive sa fim tristi. Am ajuns sa cred ca avem nevoie de tristete. Ca ne rugam sa vina, in multe momente, pentru ca o asociem cu alte stari.

Cand esti trist, esti lasat in pace. Sau, dimpotriva, esti mai mult in centrul atentiei. Dupa cum iti doreste inima. Tristetea te lasa sa te gandesti la trecut si sa il regreti. Te lasa sa iti regreti chiar si viitorul. Si visele pe care nu le-ai pus inca in practica.

Sa fii trist, e o vocatie. Si e cel mai simplu lucru din lume.

Am vazut putini oameni veseli in ultima vreme. Orice drum prin multimea care trece zilnic pe trotuarele bucurestene este un plonjon in lumea tristetii. N-am inteles niciodata de ce e asa. Nici nu cred ca vreau sa inteleg. Ma pastrez doar la rolul de observator al lumii din jur.

Ati vazut reactia trecatorilor carora le zambesti? Ciudat, dar cei mai multi dintre ei iti raspund cu o mutra seaca. Prefera sa fie tristi si obsedati de o stare pe care nu si-o pot defini. Pe strada, zambetul este un afront la tristetea nationala. Orice incercare firava este taxata mereu de priviri uimite ale unor oameni care pun imediat etichete. Nebunia e o boala acceptata in societatea romaneasca. Zambetul nu.

Citeste si:

Ma gandesc la faptul ca omenirea nu a avut vreodata parte de atatia oameni tristi. Astazi, nefericirea se invata de la scoala primara si se perfectioneaza la batranete. Avem crize de adolescenti, crize pentru 30 de ani, crize pentru 40 de ani, crize de mijlocul vietii sau de prima batranete, crize de senectute.

Intr-o viata in care crizele sunt la ele acasa, tristetea ramane doar un strop de praf. Asemeni geamului opac, tristetea ne acopera fiinta cu placa grea a ignorantei. Cand esti trist, nu rezonezi cu nici un minut al vietii tale. Il ignori, asa cum ignori picaturile de ploaie. Nu stii decat ca esti ud leoarca, desi nu ti-ai privit niciodata in fata micii “inamici”. Vechii arabi spuneau ca atunci cand ploua, ingerii plang. Si lacrimile lor se scurg in lumea noastra tocmai pentru a ne face sa simtim cu adevarat un strop din lumea divina. Cand suntem tristi, uitam povestea si ramanem doar la stadiul de muratura.

Nu spun ca ar trebui sa ne intoarcem la natura si sa traim linistiti in padure, acoperiti in frunze de palmier. Nici ca ar trebui sa ne distrugem masinile si sa alergam pe jos intr-un oras prea mare ca sa iti aduci aminte daca l-ai traversat vreodata. Dar ma intriga ca alegem sa fim acri pentru ca ne place sa ne imbatam in tristete. Atunci cand ne dorim un ideal mai bun decat cel pe care l-am atins deja. Atunci cand ne imaginam ca perechea perfecta exista si nu e niciodata omul de langa noi. Cand implinirea viselor nu ne mai aduce nici o bucurie. Ori cand succesul se masoara in nopti nedormite. Cand masina perfecta nu ne insoteste decat pana acasa. Cand nu mai visam noaptea. Cand nu mai stim ca viata ne poate da si altceva.

Pentru ca viata are multe de oferit. Cu conditia sa ajungi sa o respecti asa cum e ea, cu lucruri bune si cu lucruri rele. Tristetea poate sa fie o parte din viata noastra doar in masura in care nu ne defineste ca fiinte. Alaturi de bucurie, e un sentiment firesc, daca le experimentam pe amandoua la fel de mult.

Ma uit pe geam si vad ca s-a facut ziua. O mare de oameni se scurge catre statia de autobuz de peste drum. Cu mainile in buzunare, zgribuliti de frig, se misca precum un trib de furnici. In biroul de langa mine, colindele s-au oprit. Lumea a redevenit obisnuita. Si trista.

La inceput de noiembrie, imi place sa cred ca viata e acel lucru care se intampla atunci cand nu dormim. Iar tristetea e un fel de somn fortat pentru sufletul nostru. Depinde doar de noi sa ne trezim.


Comenteaza articolul

Opinia cititorilor nostri este importanta pentru noi, Wall-Street incurajand publicarea comentariilor voastre. Pe site urmeaza sa isi gaseasca locul numai comentariile pertinente, on-topic, prezentate intr-un limbaj civilizat, fara atacuri la persoane / institutii. Ne rezervam dreptul de a elimina orice comentariu care nu corespunde acestor principii, precum si de a restrictiona accesul la comentarii utilizatorilor care comit abuzuri grave sau repetate.