Lucrez de aproape 15 ani in sistemul bancar romanesc si una dintre cele mai des intalnite solicitari ale firmelor catre bancheri a fost sa finantam companiile doar in baza business-ului lor. Adica fara garantii materiale. Fara ipoteci pe imobile, sau fara gajuri pe echipamente.
Povestea aceasta merita sa fie privita din cel putin trei perspective: a firmei, a bancii si a supraveghetorului (BNR).
Din perspectiva firmei, solicitarea este justificata de o logica foarte sanatoasa,antreprenoriala. In cazul in care bancherul doreste sa-si plaseze creditul si sa castige dobanda si comisioanele aferente, atunci sa studieze activitatea companiei cat mai bine, sa solicite informatiile necesare (de la situatii financiare la detalii comerciale si planurile de viitor), iar la finalul analizei, daca se considera o activitate sanatoasa si profitabila, sa acorde creditul pe baza acesteia, fara sa mai solicite garantii materiale (si in niciun caz case sau apartamente personale). Cu alte cuvinte, sa "riste" alaturi de antreprenor daca se considera ca business-ul respectiv poate rambursa creditul.
Din perspectiva bancii, creditul acordat ar fi bine sa aiba, prudential, minimum doua asa-zise "surse de rambursare". Prima sursa este activitatea in sine a companiei. In cazul acordarii unei linii de credit, de exemplu, analiza mai sus mentionata ar trebui sa releve capacitatea firmei de a transforma materiile prime in produse vandabile generatoare de profit, din care sa se poata plati atat furnizorii, cat si linia de credit. Din "fluxul" acesta continuu intre stocuri, creante, furnizori, datorii la stat si altele, bancherul calculeaza necesarul de linie de credit si analizeaza capacitatea firmei de a rambursa suma. In cazul unui credit de investitii, calculul e teoretic si mai simplu, profitul generat din activitatea curenta a companiei + amortizarile existente in companie ar trebui sa fie suficiente cat sa acopere ratele si dobanzile creditelor contractate (inclusiv leasing-uri).
Problema cu aceasta analiza, chiar daca bancherii nu recunosc intotdeauna fatis, este ca nu e extrem de precisa, din mai multe motive. In primul rand, ea se bazeaza pe fapte trecute. Pe felul in care a evoluat firma in perioada anterioara. Bineinteles ca exista instrumente de prognoza, de la studiul cash flow-ului viitor pana la analiza trend-urilor de piata, insa anticiparea este anevoioasa si nu intotdeauna exacta, fiind de multe ori influentata de factori exogeni –modificare brusca a cererii,aparitia altor competitori, volatilitate a monedelor, alte evolutii pe pietele internationale etc.
In al doilea rand, analiza poate fi incompleta deoarece ea se bazeaza pe datele disponibile (in banca sau informatii publice) si datele furnizate de firma. E suficient insa ca o informatie de impact nefurnizata (intentionat sau nu) sa produca efect si analiza nu mai are prea multa valoare. Se discuta, de altfel, la nivelul pietei, despre posibile modalitati de optimizare a controlului in aceasta zona, respectiv de crestere a preciziei acestor date, pe care firmele trebuie sa le raporteze si care bancilor le sunt esentiale in evaluari.
In urma analizei fiecare business are asociata o anumita probabilitate de nerambursare si, ca o consecinta, prudenta bancara presupune si o asa zisa "a doua sursa de rambursare" si asa ajungem la colateral, la garantia materiala solicitata, care ar asigura (teoretic) rambursarea creditului prin executare, in cazul in care ceva nefavorabil se intampla in capacitatea firmei de a rambursa din activitatea desfasurata. Este foarte important de mentionat ca banca ar trebui sa acorde credit doar daca din analiza mentionata rezulta ca businessul este sanatos si capabil sa ramburseze imprumutul, garantia solicitata fiind doar o « acoperire » doar in cazul celui mai negru scenariu.
Din perspectiva supraveghetorului, Banca Nationala monitorizeaza activitatea bancilor si urmareste sa asigure existenta unor institutii financiare sanatoase, capabile sa traverseze ciclurile economice fara prea multe emotii. De aceea, BNR solicita bancherilor prudenta cat mai mare si incurajeaza, prin normele de provizionare, ca bancile sa finanteze business-uri sanatoase si sustenabil profitabile (conform analizei), dar si sa acorde credite cat mai bine acoperite cu garantii. Desigur, provizioanele au un impact direct asupra profitului bancii. In acelasi timp, experienta ultimilor ani ne arata cat de relevanta este o buna acoperire a riscurilor, ca atare buna gestionare a acestora este extrem de importanta.
Din aceste trei perspective diferite, partial convergente, partial divergente, mediul bancar a gasit cateva raspunsuri la intrebarea antreprenorilor: "Poate banca sa ma finanteze daca nu am garantii materiale?"
Da, exista solutii cu beneficii aparte, care pot suplini cu succes lipsa colateralului « clasic » si pe care le vom detalia poate intr-un material viitor, printre acestea numarandu-se :
- creditarea pe baza de creante (factoring, scontarea de acreditiv, etc),
- creditarea pe baza de active curente (linia de credit fixata in functie de creante si stocuri) si
- creditarea pe baza de garantii de la terte institutii/autoritati care sprijina mediul de afaceri (FNGCIMM, FGCR, JEREMIE, etc).
Povestea aceasta merita sa fie privita din cel putin trei perspective: a firmei, a bancii si a supraveghetorului (BNR).
Din perspectiva firmei, solicitarea este justificata de o logica foarte sanatoasa,antreprenoriala. In cazul in care bancherul doreste sa-si plaseze creditul si sa castige dobanda si comisioanele aferente, atunci sa studieze activitatea companiei cat mai bine, sa solicite informatiile necesare (de la situatii financiare la detalii comerciale si planurile de viitor), iar la finalul analizei, daca se considera o activitate sanatoasa si profitabila, sa acorde creditul pe baza acesteia, fara sa mai solicite garantii materiale (si in niciun caz case sau apartamente personale). Cu alte cuvinte, sa "riste" alaturi de antreprenor daca se considera ca business-ul respectiv poate rambursa creditul.
Din perspectiva bancii, creditul acordat ar fi bine sa aiba, prudential, minimum doua asa-zise "surse de rambursare". Prima sursa este activitatea in sine a companiei. In cazul acordarii unei linii de credit, de exemplu, analiza mai sus mentionata ar trebui sa releve capacitatea firmei de a transforma materiile prime in produse vandabile generatoare de profit, din care sa se poata plati atat furnizorii, cat si linia de credit. Din "fluxul" acesta continuu intre stocuri, creante, furnizori, datorii la stat si altele, bancherul calculeaza necesarul de linie de credit si analizeaza capacitatea firmei de a rambursa suma. In cazul unui credit de investitii, calculul e teoretic si mai simplu, profitul generat din activitatea curenta a companiei + amortizarile existente in companie ar trebui sa fie suficiente cat sa acopere ratele si dobanzile creditelor contractate (inclusiv leasing-uri).
Problema cu aceasta analiza, chiar daca bancherii nu recunosc intotdeauna fatis, este ca nu e extrem de precisa, din mai multe motive. In primul rand, ea se bazeaza pe fapte trecute. Pe felul in care a evoluat firma in perioada anterioara. Bineinteles ca exista instrumente de prognoza, de la studiul cash flow-ului viitor pana la analiza trend-urilor de piata, insa anticiparea este anevoioasa si nu intotdeauna exacta, fiind de multe ori influentata de factori exogeni –modificare brusca a cererii,aparitia altor competitori, volatilitate a monedelor, alte evolutii pe pietele internationale etc.
In al doilea rand, analiza poate fi incompleta deoarece ea se bazeaza pe datele disponibile (in banca sau informatii publice) si datele furnizate de firma. E suficient insa ca o informatie de impact nefurnizata (intentionat sau nu) sa produca efect si analiza nu mai are prea multa valoare. Se discuta, de altfel, la nivelul pietei, despre posibile modalitati de optimizare a controlului in aceasta zona, respectiv de crestere a preciziei acestor date, pe care firmele trebuie sa le raporteze si care bancilor le sunt esentiale in evaluari.
In urma analizei fiecare business are asociata o anumita probabilitate de nerambursare si, ca o consecinta, prudenta bancara presupune si o asa zisa "a doua sursa de rambursare" si asa ajungem la colateral, la garantia materiala solicitata, care ar asigura (teoretic) rambursarea creditului prin executare, in cazul in care ceva nefavorabil se intampla in capacitatea firmei de a rambursa din activitatea desfasurata. Este foarte important de mentionat ca banca ar trebui sa acorde credit doar daca din analiza mentionata rezulta ca businessul este sanatos si capabil sa ramburseze imprumutul, garantia solicitata fiind doar o « acoperire » doar in cazul celui mai negru scenariu.
Din perspectiva supraveghetorului, Banca Nationala monitorizeaza activitatea bancilor si urmareste sa asigure existenta unor institutii financiare sanatoase, capabile sa traverseze ciclurile economice fara prea multe emotii. De aceea, BNR solicita bancherilor prudenta cat mai mare si incurajeaza, prin normele de provizionare, ca bancile sa finanteze business-uri sanatoase si sustenabil profitabile (conform analizei), dar si sa acorde credite cat mai bine acoperite cu garantii. Desigur, provizioanele au un impact direct asupra profitului bancii. In acelasi timp, experienta ultimilor ani ne arata cat de relevanta este o buna acoperire a riscurilor, ca atare buna gestionare a acestora este extrem de importanta.
Din aceste trei perspective diferite, partial convergente, partial divergente, mediul bancar a gasit cateva raspunsuri la intrebarea antreprenorilor: "Poate banca sa ma finanteze daca nu am garantii materiale?"
Da, exista solutii cu beneficii aparte, care pot suplini cu succes lipsa colateralului « clasic » si pe care le vom detalia poate intr-un material viitor, printre acestea numarandu-se :
- creditarea pe baza de creante (factoring, scontarea de acreditiv, etc),
- creditarea pe baza de active curente (linia de credit fixata in functie de creante si stocuri) si
- creditarea pe baza de garantii de la terte institutii/autoritati care sprijina mediul de afaceri (FNGCIMM, FGCR, JEREMIE, etc).
