In 2009, cand criza financiara scutura serios establishment-ul financiar, Comisia Europeana a decis sa sporeasca plafonul pana la care sunt garantate depozitele bancare. Nu ca ar fi fost o problema, s-a spus, dar asa, ca sa stea oamenii definitiv linistiti la locurile lor (vorba dictatorului) si sa se termine cu zvonurile ca sistemul bancar ar avea vreo problema. Astazi, cand in ciuda tuturor asigurarilor si salvarilor instrumentate de guverne a devenit din ce in ce mai clar ca institutiile financiare se confrunta cu o mare problema, discursul public s-a intors cu 180 de grade. Brusc, deponentii care trebuiau sa doarma linistiti pentru ca banca centrala vegheaza pentru ei au aflat ca de fapt nu sunt deponenti, ci investitori. Si ca nu trebuiau sa se culce pe-o ureche ci sa vegheze la riscul pe care si-l asuma tinand bani in banca. In plus, la Bruxelles se discuta despre schimbarea legislatiei astfel incat deponentii sa devina actionari ai bancii, daca situatia o impune, desigur.
Miscarea nu e singulara. Noua Zeelanda pregateste direct anularea asigurarii depozitelor bancare. Faptul ca nimeni nu discuta de criza in Noua Zeelanda face ca momentul sa fie cum nu se poate mai prielnic, ingrijorarile publice fiind minime. Problema este ca aceasta schimbare poate deveni un precedent interesant, de imitat mai apoi in restul lumii si ridicat la rangul de noua filozofie monetara, asa cum s-a intamplat in anii 1990 cu strategia de tintire a inflatiei (adoptata rapid, coincidenta, tot in Noua Zeelanda).
Aceasta evolutie nu are cum sa nu lase urme in comportamentul publicului. Politica de alba-neagra “Uite garantia, nu e garantia”, dincolo de dimensiunea ei (i)morala, va avea efecte economice nefericite. Schimbarea legislatiei dupa cum bate vantul sau, ma rog, dupa cat de putin sau mult tine propaganda aruncata in urechile cetatenilor nu face decat sa accentueze incertitudinea si predispuna indivizii la anticipari pesimiste. Intr-un asemenea climat ingredientul esential al cresterii economice – economisirea si acumularea de capital, sunt descurajate. Fara economisire nu pot exista surse sustenabile pentru investitii si nici baza pentru crearea de locuri de munca, ceea ce va croniciza somajul si asa alarmant din unele regiuni ale Europei.
Din evenimentele in curs de derulare si in lumina experientei istorice se poate trage insa si alta concluzie. Inainte de aparitia si consolidarea bancilor centrale, bancile comerciale incercau sa se protejeze impotriva asaltului deponentilor inserand pe bancnote asa-numita “option clause”. Aceasta dadea dreptul bancilor sa suspende rambursarea depozitelor pana cand reuseau sa recupereze banii din activele in care ii investisera. Instituirea bancii centrale si mai apoi aparitia unui noian de legislatie – vizand rezervele minime obligatorii, capitalul propriu, asigurarea depozitelor etc. – a avut drept scop declarat “civilizarea”, perfectionarea activitatii bancare si cresterea stabilitatii sistemului financiar.
Insa ce observam? Dupa cateva secole de “inginerie” prudentiala istoria se intoarce si ne arata ca toate aceste exercitii tehnocratice desfasurate mai ales pe parcursul ultimului secol sub patronajul guvernelor au fost in zadar. Dupa criza din Cipru vedem clar ca intregul esafodaj institutional ridicat pentru a sustine activitatea bancara este complet inutil si ca, atunci cand criza o cere, deponentii sunt cei carora li se paseaza pagubele si responsabilitatea pentru ca… altcineva nu exista.
Dar daca asa stau lucrurile, atunci sunt necesare reforme, nu improvizatii de taraba.
Miscarea nu e singulara. Noua Zeelanda pregateste direct anularea asigurarii depozitelor bancare. Faptul ca nimeni nu discuta de criza in Noua Zeelanda face ca momentul sa fie cum nu se poate mai prielnic, ingrijorarile publice fiind minime. Problema este ca aceasta schimbare poate deveni un precedent interesant, de imitat mai apoi in restul lumii si ridicat la rangul de noua filozofie monetara, asa cum s-a intamplat in anii 1990 cu strategia de tintire a inflatiei (adoptata rapid, coincidenta, tot in Noua Zeelanda).
Aceasta evolutie nu are cum sa nu lase urme in comportamentul publicului. Politica de alba-neagra “Uite garantia, nu e garantia”, dincolo de dimensiunea ei (i)morala, va avea efecte economice nefericite. Schimbarea legislatiei dupa cum bate vantul sau, ma rog, dupa cat de putin sau mult tine propaganda aruncata in urechile cetatenilor nu face decat sa accentueze incertitudinea si predispuna indivizii la anticipari pesimiste. Intr-un asemenea climat ingredientul esential al cresterii economice – economisirea si acumularea de capital, sunt descurajate. Fara economisire nu pot exista surse sustenabile pentru investitii si nici baza pentru crearea de locuri de munca, ceea ce va croniciza somajul si asa alarmant din unele regiuni ale Europei.
Din evenimentele in curs de derulare si in lumina experientei istorice se poate trage insa si alta concluzie. Inainte de aparitia si consolidarea bancilor centrale, bancile comerciale incercau sa se protejeze impotriva asaltului deponentilor inserand pe bancnote asa-numita “option clause”. Aceasta dadea dreptul bancilor sa suspende rambursarea depozitelor pana cand reuseau sa recupereze banii din activele in care ii investisera. Instituirea bancii centrale si mai apoi aparitia unui noian de legislatie – vizand rezervele minime obligatorii, capitalul propriu, asigurarea depozitelor etc. – a avut drept scop declarat “civilizarea”, perfectionarea activitatii bancare si cresterea stabilitatii sistemului financiar.
Insa ce observam? Dupa cateva secole de “inginerie” prudentiala istoria se intoarce si ne arata ca toate aceste exercitii tehnocratice desfasurate mai ales pe parcursul ultimului secol sub patronajul guvernelor au fost in zadar. Dupa criza din Cipru vedem clar ca intregul esafodaj institutional ridicat pentru a sustine activitatea bancara este complet inutil si ca, atunci cand criza o cere, deponentii sunt cei carora li se paseaza pagubele si responsabilitatea pentru ca… altcineva nu exista.
Dar daca asa stau lucrurile, atunci sunt necesare reforme, nu improvizatii de taraba.
