Andreea Raicu poarta laissez-faire

Andreea Raicu este pusa azi la zidul corectitudinii politice si analfabetismului economic pentru declaratiile despre cele 300 de victime din atelierele de confectii prabusite in Bangladesh.

Prezenta la Cluj, Andreea Raicu, experta in fashion, a fost intrebata de jurnalisti ce parere are in legatura cu moartea a 300 de oameni intr-o fabrica de confectii din Bangladesh, unde muncitorii sunt platiti cu 20 de euro pe luna si lucreaza in conditii improprii pentru siguranta lor.

“Daca nu sunt fabricile acelea, oamenii mor de foame, nu au unde sa lucreze. Gandeste-te cati oameni sunt fara serviciu in Romania, pentru ca s-au inchis fabrici. Asta se intampla in business, oricat de rau ar suna e o treaba pragmatica, business-ul e o treaba rece. Traim intr-o tara capitalista”, a declarat Andreea, conform ziaruldecj.net.

Despre salariile mizere din acele intreprinderi, in contrast cu adaosurile comerciale din marile magazine din lume, bruneta a avut aceeasi atiudine: ”E cumva un cerc vicios, din care e foarte greu sa iesi”, spune ea. “E o decizie strict comerciala, care e a magazinelor respective. Pur si simplu asa sunt lucrurile. La Chanel o geanta costa mult, asta e situatia, poti alege sa nu o cumperi”, a mai spus Raicu.

Are dreptate cand spune ca, daca nu ar fi acele fabrici asa cum sunt acolo, alternativa lucratorilor ar fi si mai mizera. In schimb, si-ar fi putut nuanta observatiile despre calculele reci ale afaceristilor daca ar fi spus ca, desi poti alege sa nu cumperi o geanta Chanel, cei care vor sa ii ajute saracii lumii ar trebui sa faca exact contrariul. Nu boicotul, ci cererea crescuta este cea care duce la o mai mare prosperitate pentru lumea a treia.

De ce are in mod fundamental dreptate Andreea Raicu?

Am o explicatie foarte la indemana pentru ca am discutat-o cu studentii la seminar nu mai departe decat vinerea trecuta. Este vorba despre urmatorul studiu:

Sweatshops and Third World Living Standards: Are the Jobs Worth the Sweat?
By Benjamin W. Powell, David B. Skarbek

Salariile si conditiile de munca nu sunt determinate de mofturile nimanui, ci de legea economica, pe piata. Limita de sus este productivitatea lucratorului, contributia sa specifica la procesul de productie. Limita de jos este data de costul de oportunitate al lucratorului: ce alte optiuni de angajare are? Ambele aceste limite sunt urcate de cererea mai mare pentru produsele puse pe piata de angajatori si de concurenta antreprenorilor pentru mana de lucru ieftina, dar aflata astfel in proces de scumpire.

Ceea ce primeste lucratorul in schimbul prestatiei sale este un mix de compensare cu o componenta monetara si cu unele nemonetare (confortul si securitatea la locul de munca sunt de acest ultim tip). Observatia autorilor studiului de mai sus este ca, in conditiile lumii a treia, unde cei care au sansa de a prinde un loc de munca salarizat au de intretinut familii numeroase, componentele non-monetare tind sa fie minimizate ca o consecinta a preferintei lucratorilor de a primi o compensare monetara cat mai mare. Antreprenorului ii este indiferent cum se configureaza acest mix, pentru el conteaza ca nivelul total sa nu depaseasca productivitatea lucratorilor.

Asadar, se poate spune ca accidentul din Bangladesh a fost un risc asumat si de lucratori, atat timp cat au ales sa mearga la lucru intr-o cladire subreda pentru a evita scaderea salariului monetar, sau pierderea lui cu totul, daca pe piata nu existau conditii de lucru mai sigure. (In privinta acestui lucru sunt sceptic, daca este adevarat ca acest accident este considerat cel mai grav din istoria industriala a tarii.)

Multinationalele si subcontractorii lor platesc de regula salarii mai bune decat cele oferite de concurenta locala. Bangladeshul este un caz tragic in comparatie cu alte tari, dar chiar si acolo, plata in industria confectiilor este peste media venitului national:

De ce greseste Andreea Raicu?

Pentru ca vede capitalismul intr-o lumina mai rece decat este cazul. Antreprenorii fac calcule economice, dar cat sunt de reci cand fac lucrul asta ramane de stabilit. Multi angajatori, mai ales din firme mici care merg pana la cateva zeci de salariati, nu au o atitudine ostila fata de cei care lucreaza pentru ei. Motivele sunt si din sfera economicului, dar si din cea a eticii: angajatorul prefera sa isi trateze bine angajatii pentru a-si asigura serviciile lor pe termen lung, dar si pentru ca ii vede ca parteneri intr-un proces de diviziune a muncii.

De cele mai multe ori se intampla sa provina din acelasi mediu social ca si ei si sa fi fost pana mai ieri in aceeasi situatie cu ei. Nu ati auzit de povesti in care un ucenic este ajutat cu capital si sfaturi de patron pentru a-si deschide propria sa pravalie? Eu da.

Si acum sa vorbim despre adaosul de 1000% si despre cruzimea socialismului. Din acel adaos trebuie acoperite multe: in primul rand spaga pentru tartorii locali din lumea a treia, cei care sunt de fapt vinovati direct pentru starea lamentabila in care se afla societatile pe care le conduc politic si pentru stagnarea cronica. Apoi, dincolo de spaga exista, atat in lumea a treia unde se afla productia, cat si in lumea intai unde se face vanzarea, un hatis interminabil de taxe si reglementari care au costuri, atat monetare, cat si nemonetare.

Impozitele directe si indirecte, vama, taxele de tot felul de la nivel local, regional si national, sindicalismul, cerintele de mediu, normele draconice de protectie a muncii, cele de igiena, de asigurare contra incendiilor, de productie, lista poate continua mult si bine. Toate acestea reprezinta cauze pentru care angajatorul nu poate oferi lucratorului un salariu mai mare chiar daca ar dori. Sunt costuri pe care patronul nu si le doreste, dar trebuie sa le puna in carca angajatului pentru ca altfel nu mai are rost productia.

De multe ori motivul pentru care producatorii occidentali isi inchid fabricile in tara de origine si deschid in lumea a treia nu este unul legat neaparat de salariile cerute de angajati, ci de lista de mai sus. Mai mult, in lumea a treia sunt preferate tarile unde exista predictibilitate legala, taxe mici si reglementari putine, un stat de drept, certitudinea ca profiturile pot fi repatriate si ca investitiile nu vor fi nationalizate, infrastructura decenta etc.

Spre deosebire de perioada revolutiei industriale, tarile lumii a treia au sansa de a iesi mult mai repede din starea mizerabila in care se afla, pentru ca acum capitalul este mult mai abundent decat acum trei secole, la fel ca si stocul de inventii. Si avem exemple de tari carora le-a trebuit doar o generatie pentru a trece de la mizerie la abundenta.

Restul sunt acolo unde sunt, nu datorita investitiilor straine, ci in ciuda lor. Cauzele sunt socialismul si coruptia locale, la randul lor crescute si agravate de socialismul occidental, care vine fie pe canalul egalizarii standardelor (eliminarea muncii sub 15 ani, deci condamnarea la cersit, cautat in gunoi sau prostitutie infantila) fie, mai grav, pe canalul educarii liderilor in cloacele marxiste ale lumii academice occidentale (proces descris de Mises in The Plight of the Underdeveloped Nations).

In concluzie, chiar daca nu multi pot fi frumosi ca Andreea Raicu, pot incerca sa recupereze macar la capitolele eleganta si atitudine liberala. Efectele ar fi simtite de aici pana in Bangladesh.

Ben Powell prezinta articolul citat mai sus:



Comenteaza articolul

Opinia cititorilor nostri este importanta pentru noi, Wall-Street incurajand publicarea comentariilor voastre. Pe site urmeaza sa isi gaseasca locul numai comentariile pertinente, on-topic, prezentate intr-un limbaj civilizat, fara atacuri la persoane / institutii. Ne rezervam dreptul de a elimina orice comentariu care nu corespunde acestor principii, precum si de a restrictiona accesul la comentarii utilizatorilor care comit abuzuri grave sau repetate.