Cei care nu isi trec varsta si nu isi pun poza in CV au sanse mai mici sa fie chemati la interviu. E lucru stiut. Nu exista angajator pe lumea aceasta pe care sa nu-l intereseze ce varsta are candidatul si nici sa nu fie curios cum arata. Sa nu-i faci aceasta mica “placere” intervievatorului, stiind bine ca tine la ea, totusi, inseamna sa-ti arati orgoliul inca de la primul contact cu acesta. Daca angajatorul are mai multa nevoie de tine decat tu de el, atunci merita aceasta demonstratie de forta. Daca e pe dos, atunci va incepe interviurile cu cei care nu l-au infruntat (fara ghilimele) si ii va lasa pe ceilalti in teancul de “rezerve”. Sa spui ca asa-i trebuie angajatorului, daca e prost, sa piarda un candidat valoros, e usor.
Insa, dincolo de acest joc al orgoliilor, exista si o explicatie cu un fundament obiectiv si mai solid. Iata: de cand s-a inventat e-mailul, adica in urma cu nu multi ani, receptorul se considera deja, constient mai mult sau mai putin, intr-o forma de comunicare directa cu expeditorul mesajului. Faptul ca ii poate raspunde, ii cere o explicatie, un document sau altceva, si in cateva secunde poate primi raspunsul, e perceput ca fiind deja o legatura directa, personala, intre cei doi. Or, cel care trimite CV-ul tocmai asta vrea, sa intre cat mai repede in contact “de la om la om”, “fata in fata”, cu cel caruia ii scrie. Inainte, cand CV-ul ajungea prin posta sau prin fax la angajator, contactul, actul in sine era total impersonal, institutional. Si e mult mai usor sa refuzi pe cineva pe cale institutionala decat la modul personal, se stie bine asta.
Iar poza din CV tocmai asta face: intareste senzatia (adesea subconstienta) de legatura directa, personala, cu cel care ti-a scris, deja activata in momentul in care ai intrat intr-o comunicare electronica, adica instantanee, cu acesta. Din statutul institutional de candidat la unul dintre joburile din firma ta, cel de pe hartie incepe sa prinda o forma umana, are chip, stii deja de unde vine, cati ani are, ce a facut mai semnificativ in viata. E aproape ca si cum l-ai avea in fata ta si poti vorbi cu el, doar ca nu prin viu grai, ci prin vorbe electronice. E mare lucru acesta, mare diferenta fata de cum se intamplau lucrurile acum 10 ani, si e in avantajul candidatului. Si nu vad ce interes ar avea cineva sa iroseasca aceasta sansa si sa-l trimita inapoi pe destinatar in “institutional mood”, doar ca sa ce?
