Criteriul obisnuit / neobisnuit, de exemplu, raportat la activitatea curenta a debitorului ia locul principiului libertatii contractuale si duce atat la anularea unor transferuri anterioare procedurii - in perioada zisa suspecta - cat si la mentinerea sau denuntarea contractelor in curs. Iar despre sacrificarea drepturilor creditorilor in baza principiului maximizarii averii debitorului nu se mai mira nimeni. Asadar, problema armonizarii de norme aparent conflictuale din materii diferite s-a pus cu ocazia interactiunii dintre insolventa si civil, in sensul adaptarii la princiipiile prevalente ale insolventei ca procedura colectiva concursuala egalitara.

Cum adagiul fiecare nas isi are nasul este nascut din realitate, acum aceeasi problema se pune din perspectiva blocarii procedurilor de insolventa prin masuri procesual penale. Aparent blocarea provine din erori sau incongruente la nivel de interpretare si aplicare a normelor in discutie. In realitate (deseori adevarul este frust), lipsa preocuparii de armonizare provine din suficienta institutionala a organelor judiciare penale, tentate sa aplice doar doua coduri considerate prin ipoteza prevalente: penal si procedura.

Iata cum din nou apar conflicte de ordin conceptual pornind de la scopurile celor doua proceduri (penal si insolventa) si manifestate in multiple cazuri concrete in care penalul "inghite" fondurile afectate unui plan de reorganizare sau acoperirii creantelor bancare, in general in favoarea Statului. Savarsirea de infractiuni impune restabilirea ordinii de drept nu doar prin reglari de patrimonii private (cum s-ar pune problema in caz de litigiu civil), ci si prin sanctiuni care sa asigure ca fapte penale similare nu se vor repeta.

Chiar in privinta aspectelor patrimoniale ale unei cauze penale exista notiunea de sanctiune (pe langa cea de reparatie): masura confiscarii are aceasta esenta, motivata de necesitatea reprimarii unei stari de pericol existente prin pastrarea bunului dobandit prin savarsirea infractiunii (in ideea descurajarii tendintei de imbogatire prin fapte penale). Confiscarea priveste inclusiv bunurile trecute de la autorul faptei penale la alte persoane (prin ipoteza, la societatea in insolventa). Daca in materie de bunuri individual determinate chestiunea provenientei poate fi lamurita prin probe, problema delicata este in privinta banilor, care nu au miros, adica provenienta acestora ridica dificultati de apreciere sub aspectul confiscarii de la un tert.

Mai mult, se ajunge la sechestrarea bunurilor societatii in insolventa chiar independent de provenienta lor, pentru securizarea unei sume astronomice la care se cuanitifica provizoriu prejudiciul urmarit de organele judiciare penale, deseori pus in sarcina mai multor persoane in solidar. Aceste sechestre penale pun in dificultate celeritatea procedurii de insolventa, adica tocmai principiul de capatai la care sunt indatorati judecatorul sindic si administratorul judiciar.

Citeste si:

O alta fateta a conflictului sta in faptul ca, pe de o parte, insolventa prevede termene scurte in care creditorii trebuie sa-si exercite drepturile sub sanctiunea decaderii. Pe de alta parte, teoretic, daca raspunderea penala nu este prescrisa (termenele de prescriptie in penal sunt lungi), intr-un proces penal se pot descoperi sau investiga acum fapte din trecutul mai mult sau mai putin indepartat. Implicit pe latura civila securizarea, prin aplicarea sechestrului penal, a unor compensatii sau confiscari poate fi realizata, iar victima unei infractiuni are drepturile decurgand din rezolvarea actiunii penale si a celei civile in procesul penal.

Insa, avand in vedere specificul legii insolventei, aceste drepturi ale victimei infractiunii sau ale Statului in chip de beneficiar al confiscarii pot fi pierdute sau pot ramane fara continut daca din perspectiva legii insolventei creanta nu se inscrie in mod corespunzator in tabel sau daca vine in concurs cu alte creante, privilegiate conform Codului Civil.

Dintre toate creantele, soarta creantei fiscale formeaza obiect de procupare de maxima actualitate. Fiind observate in timp si inventariate multiple situatii si chiar metode de eludare prin aplicarea unor mecanisme permise de universul insolventei, se doreste acum stoparea acestui fenomen printr-o reactie normativa care, foarte probabil, se va dovedi disproportionata fata de creditorii de buna credinta care nu au nimic in comun cu exemplele negative de la care s-a pornit initiativa legislativa. Asa arata cel putin proiectul de modificare a legii insolventei sustinut de ANAF, potrivit cu informatiile aparute in presa, in sensul ca se foloseste procesul penal ca principal mijloc de recuperare a deficitului bugetar, manu militari.

Evident ca trebuie sa privim cu incredere in regulile statului de drept, mai degraba decat sa imbratisam repede diferite teorii ale abuzului care, daca se manifesta, tot prin reguli de drept se regleaza sau sanctioneaza. Nevoia de armonizare a unor norme din materii diferite implica echilibru si cheia succesului pentru toti creditorii sta in intelegerea acestei situatii pluridisciplinare si in gestionarea problemelor patrimoniale din toate perspectivele. Nu in ultimul rand, pentru evitarea de probleme viitoare, masurile de precautie la momentul implicarii in operatiuni comerciale vor trebui sa includa aspecte de preventie penala.

Articolul este semnat de Antoniu Obancia, partener si coordonator al departamentului de Drept Penal, Zamfirescu Racoti & Partners.