Nevoia de standarde si criterii opozabile legiuitorului in procedura de legiferare a ilicitului penal respectiv a licitului fiscal

Frica lui Dumnezeu este inceputul intelepciunii
spun cele sfinte, ceea ce la nivel politic ar trebui
sa insemne ca temerea de Democratie este
inceputul intelepciunii constitutionale

Nu doar in Romania, ci in toata lumea se intampla astazi fenomene ce deriva din esenta democratiei – dreptul la opinie, la miting, la protest sau cum vreti sa-i spuneti – dar care tind sa puna sub semnul intrebarii insasi esenta democratiei – negarea dreptului organului reprezentativ de a adopta o anumita lege, sau a dreptului majoritatii de a-si alege partidul pe care-l apreciaza ca fiind potrivit.

Punerea la indoiala este doar pretextul si vrem sa folosim aceasta situatie de interogare a de la sine intelesului, vorba lui Heidegger, pentru a ridica o alta problema – limitele intrinseci ale legiferarii in materie penala respectiv in cea fiscala. Nu despre antinomia de mai sus (aparenta sau nu, vorba Profesorului Vida, vom vedea cu alta ocazie) este vorba acum ci despre decelarea criteriilor si standardelor obiective, universal recunoscute, ce ar trebui sa stea la baza felului in care analizam activitatea legislativa a organului reprezentativ, in speta Parlamentul, dincolo de emotie si subiectivism. Mai exact este vorba despre acele comportamente general valabile in materia ilicitului penal respectiv a licitului fiscal, ce ar putea permite unei instante, in cadrul acelui check and balance specific separatiei puterilor in stat, sa verifice in ce masura Parlamentul a luat-o pe „aratura sau nu” cu privire la fondul problemei.

Curtea Constitutionala prin jurisprudenta initiata atunci cand aceasta era condusa de profesorului Vida a stabilit fara putinta de tagada, mai intai faptul ca Parlamentul desi este unica autoritate legiuitoare a tarii, poate fi cenzurat in ceea ce priveste respectarea anumitor criterii de predictibilitate si claritate legislativa, iar apoi ca procesul legislativ nu este dincolo de orice cenzura in ceea ce priveste cerintele intrinseci si extrinseci ce trebuie respectate de
respectivele acte normative. Cu alte cuvinte, instanta constitutionala a stabilit ca procesul legislativ trebuie sa se supuna unor criterii si cerinte de fond si forma, dincolo de si voluere ce ar rezulta din suprematia organului legislativ.

In acest context al standardelor de fond aplicabile procesului legislativ, doua probleme necesita, din punctul nostru de vedere dezbateri suplimentare si amanuntite: standardele aplicabile procedurii de determinare legislativa a ilicitului penal, respectiv criteriile ce ar trebui respectate in cadrul procedurii de stabilire a licitului fiscal. Pentru buna ordine, prin cerinte de fond, intrinseci avem in vedere altceva decat vointa legiuitorului, acel si voluere din materia conditiilor potestative, intrucat democratia constitutionala inseamna mai mult decat vointa unui grup aflat temporar la putere. Constitutionalitatea legilor sau daca vreti democratizarea acestora nu constituie o prezumtie irefragabila ci din contra, constitutionalitate legii este o prezumtie relativa ce poate fi intoarsa de instanta constitutionala in cadrul procedurii specifice de control. Or prin standarde si criterii avem in vedere acele instrumente aflate la indemana instantei constitutionale in vederea eventualei rasturnari a prezumtiei de constitutionalitate.

Intr-o democratie constitutionala, si mai cu seama in democratia noastra, vointa legiuitorului adica asa vreau nu este suficienta pentru a justifica espectarea cerintelor de constitutionalitate, ci este nevoie de mai mult, de ceva ce poate fi cenzurat pe calea controlului de constitutionalitate, sesizabil in mod obiectiv si aflat dincolo de capacitatea nemasurata a societatii noaste de a pune la indoiala orice si oricand.

Din moment ce am admis ca doar vointa legislativa nu este suficienta pentru ca o lege prin care se stabileste ilicitul penal, adica faptele ce constituie infractiuni, respectiv licitul fiscal, adica stabilirea taxelor si impozitelor ce trebuie platite de contribuabil, sa fie in acord cu standardele de constitutionalitate, trebuie sa identificam in Constitutie care este acel ceva in plus ce face ca vointa legiuitorului sa fie conforma Constitutiei.

Sigur ca acel quelque chose poate fi determinat si pe cale pur legislativa, insa intr-o astfel de situatie vointa legiuitorului nu mai poate fi cenzurata de instanta constitutionala. Un exemplu in acest sens este definitia infractiunii in Vechiul Cod Penal fata de Noul Cod Penal; la nivel doctrinar si legislativ se poate justifica schimbarea de optica cu privire la eliminarea pericolului social din cuprinsul infractiunii, insa o astfel de justificare nu fundamenteaza in
niciun fel vointa legiuitorului sub aspectul constitutionalitatii intrinseci aplicabile manifestarii legislative de vointa.

Legea fundamentala face vorbire despre legea penala si instructia penala, dupa cum discuta cateva aspecte despre taxele, impozite si contributii, adica despre sarcina fiscala. In ambele cazuri nu se poate discuta despre o deslusire completa a subiectului in discutie, ci doar despre o pipaire a materiei, despre o intelegere prin ghicitori, cum spun cele sfinte, din nou.

In ceea ce ne priveste, pentru a face povestea scurta, apreciem ca temeiul standardelor de noi aici cautate se regaseste in art. 53, in ceea ce priveste ilicitul penal, respectiv in art. 56 relativ la licitul fiscal. Din punctul nostru de vedere, vointa suverana a legiuitorului in materiile in discutie, dupa cum spune Curtea Constitutionala, trebuie sa se supuna criteriilor acolo stabilite intrucat nu se poate admite ca sfera ilicitului penal, respectiv aria sarcinii fiscale, pot
fi stabilite de Parlament, in diverse compuneri politice, dincolo de orice cerinte de fond, constitutional impuse.

Dupa cum opinia publica admite se pare ca amnistia si gratierea nu pot fi acordate in orice conditii si doar pentru ca asa se doreste, acelasi mecanism ar trebui sa admita si faptul ca nici infractiunile respectiv impozitele nu pot fi stabilite pentru ca exista un capriciu de moment.

Decizia nr. 405/2016 (Publicata in M.Of. nr. 517 din 8 iulie 2016) vorbeste despre intensitatea vatamarii pentru determinarea unei fapte ca fiind infractiune, dupa cum vorbeste despre ultima ratio¸drept principiu aplicabil reglementarii penale. In continuare, instanta constitutionala discuta despre faptul ca „ilicitul penal este cea mai grava forma de incalcare a unor valori sociale....(...)”. Toate cele 3 criterii sunt deslusite de faptul ca legea penala este privita de Curtea Constitutionala drept „singura in masura sa atinga scopul urmarit, alte masuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii
in realizarea acestui deziderat”; acesta este sensul de ultima ratio in materie penala.

Art. 53 alin. 2 dispune ca restrangerea unor drepturi poate fi dispusa doar daca este necesara intr-o societate democratica. Art. 1 alin. 3) din acelasi act normativ vorbeste despre traditiile democratice ale poporului roman.

Sub aspectul ilicitului penal doua concluzii rezulta din prevederile constitutionale mai sus mentionate. Mai intai faptul ca reglementarea categoriilor de infractiuni trebuie sa fie necesara unei societati democratice, adica functia de salvgardare si protectie a societatii, specifica activitatii de legiferare in domeniul penal, trebuie sa nu poata fi asigurata prin alte mijloace, de drept civil sau drept administrativ, cum spune jurisprudenta citata a instantei
constitutionale. Aceasta analiza are un grad suficient de mare de abstractizare intrucat se refera la o societate democratica, are in vedere un standard ce poate fi privit inclusiv comparativ cu alte societati din Europa, din lume chiar. Al doilea aspect insa, aduce discutia intr-un cadru mai concret, intrucat din punctul nostru de vedere necesitatea reglementarii ilicitului penal trebuie sa fie in acord si cu traditiile democratice ale Romaniei, in sensul ca politica penala nu se poate rupe in totalitate de ceea ce s-a intamplat inainte in aceasta materie.

Sumarizand, din punctul nostru de vedere instanta constitutionala atunci cand verifica masura in care legiuitorul a respectat dispozitiile constitutionale de fond cu privire la sfera de aplicare a ilicitului penal, trebuie sa verifice caracterul imperios necesar al infractiunii in contextul unei societati democratice, adica inclusiv in ce masura aceleasi valori nu puteau fi protejate si prin mijloace non-penale, respectiv in ce masura aceste masuri penale corespund traditiilor democratice ale Romaniei. Sigur ca la prima vedere aceste cerinte sunt nu foarte usor cuantificabile din perspectiva cenzurii constitutionale, insa luminile si intelepciunile judecatorilor constitutionali vor fi in masura sa dea eficienta juridica acestor deziderate constitutionale.

Din perspectiva licitului fiscal, adica a taxelor si impozitelor ce pot fi infiintate pe cale legislativa, art. 56 din Constitutie poate fi de folos in decelarea conditiilor de fond ce ar trebui respectate de legiuitor atunci cand normeaza in materia fiscala. Alin. 1) si 3) din art. 56 stabilesc natura de contributii financiare pentru taxe si impozite, in sensul de prestatii ale persoanelor fizice respectiv juridice fata de suportarea cheltuielilor publice. Daca raportarea
contributiilor financiare ar ramane doar fata de cheltuielile publice ar exista un potential semnificativ de vatamare a contribuabilului, in conditiile in care acestea (cheltuielile publice) sunt stabilite si voluere, de principiu, de catre legiuitor. In schimb, alin. 2) din acelasi text de lege echilibreaza situatia atunci cand spune ca sistemul legal de impuneri trebuie sa asigure asezarea justa a sarcinilor fiscale. Din perspectiva acestui text de lege (alin. 2), contributiile
financiare sunt menite sa acopere cheltuielile publice, insa contributivitatea se raporteaza la contribuabil si nu la dimensiunea cheltuielilor publice.

Art. 56 din Constitutie permite instantei constitutionale sa determine conformitatea constitutionala a textelor legale ce determina taxe si impozite, atat din perspectiva infiintarii acestora cat si tinand seama de nivelul acestora. Taxele si impozitele, lato sensu, sunt singurele categorii de prestatii financiare permise de Constitutie menite sa acopere cheltuielile publice, in timp ce nivelul acestora se raporteaza in mod exclusiv la capacitatea de suportare a sarcinii fiscale de catre contribuabil. Legiuitorul trebuie sa justifice atat categoriilede cheltuieli publice acoperite de una sau alta dintre contributiile financiare, cat si caracterul just al sarcinii fiscale prin raportare la capacitatea contributiva a contribuabilului.

Justificarea suportabilitatii de catre contribuabil a unei anumite taxe este obligatia prima a legiuitorului, a carei indeplinire poate fi cenzurata de catre instanta constitutionala. Taxele si impozitele constituie de asemenea o restrangere a drepturilor contribuabilului, or intr-o astfel de situatie revine legituitorului obligatia sa motiveze de ce un anumit impozit nu este oneros pentru categoria de contribuabili ce intra in ipoteza legii. Justul echilibru intre cheltuielile publice si contributivitatea contribuabilului trebuie asigurat cu intaietate de catre legiuitor, respectiv trebuie verificat in mod regulat de catre instanta constitutionala.

Nevoia de criterii intrinseci si de fond pentru determinarea ilicitului penal respectiv a licitului fiscal ar trebui sa duca procesul legislativ la un alt nivel, intrucat legiuitorul trebuie sa arate pe de-o parte de ce ilicitul penal este necesar intr-un anumit domeniu al vietii sociale inclusiv prin raportare la celelalte ramuri de drept, dupa cum acelasi legiuitor ar trebui sa arate pe baza de studii de ce taxele si impozitele sunt compatibile ca suportabilitate din partea
contribuabilului cu principiul asezarii juste a sarcinii fiscale. Astfel de fundamentari nu sunt pur juridice.


Te-ar putea interesa și:


Mai multe articole din secțiunea Economie »



Setari Cookie-uri