Rândurile de mai jos privesc relația între inflație și datoria publică. Prilejul este dat de “surpriza” inflației înalte din ultimii doi ani, ce a diminuat ponderea datoriei publice în PIB pentru numeroase țări; aceste datorii crescuseră mult ca urmare a crizei financiare izbucnite în 2008 și în timpul Pandemiei. Pe aceasta tema pot fi examinate date recente și prognoze ale FMI, alte analize. Se vorbește chiar despre un “efect de stabilizare al inflației”, care ar explica de ce piețele financiare nu sunt hipernervoase deși mediul economic este bulversat de multiple șocuri adverse extreme, combinație fară precedent în ultimele decenii.
Articol de opinie scris de Daniel Dăianu, membru al Consiliului de administrație al BNR.
“Surpriza”inflației înalte ajută execuții bugetare în Europa și în alte tari din lume, după cum arata cifre; aceasta se vede în Romania, unde veniturile nominale ale bugetului public au crescut cu aproape 20% în primele 9 luni ale anului (fata de septembrie 2021), în condițiile unei inflații anuale de 15,9% în septembrie a.c. Și este probabil că 2022 să consemneze un deficit bugetar în jur de 6% din PIB daca impactul schemei de plafonare și compensare nu vă fi copleșitor (deficitul la 9 luni a fost de 3,04%). Inflația de 8,2% în 2021 și probabil în jur de 16% în acest an au ajutat datoria publica să nu depășească 50% din PIB, în pofida unor deficite bugetare semnificative. Analog se poate gândi că a fost afectată relația datorie publica-PIB în alte state din UE, în țările baltice, de pilda, inflația anuala a fost în jur de 20% la finele lui septembrie a.c.
Citeste si:
Ceea ce este numit “efect de stabilizare” ar rezulta din scăderea în termeni reali a datoriei publice în raport cu PIB-ul nominal datorita inflației, care, totodată, ar compensa și eventuale deficite ale bugetului public (ce includ plati cu dobânzi). Inflația ar deveni un fel de stabilizator în situația unor economii ce au datorii publice mari. Dar aceasta situație impune o serie de observații.
În primul rand este vorba de durata inflației că “factor de stabilizare”. Inflația înaltă poate persista în virtutea unor șocuri pe latura ofertei și daca se pune în mișcare spirala preturi/salarii. Nu întâmplător băncile centrale au obsesia luptei cu expectații inflaționiste, fiindcă daca acestea ar fi tot mai elevate, preturi și salarii ar creste în mod inevitabil. Din acest punct de vedere, inflația nu poate avea o funcție de stabilizare economica și sociala; inflația înalta creează un discomfort nu numai psihologic, ea lovește în funcționarea economiei, influențează comportamentul oamenilor și firmelor. Referitor la Romania, teza că problema consolidării fiscale/bugetare s-ar rezolva strict prin inflație (venituri nominale ale bugetului care să devanseze considerabil în dinamica componentele principale de cheltuieli permanente ale bugetului public) ridica semne de întrebare. Fiindcă, de pilda, daca inflația este înalta, indexări este firesc să fie avute în vedere în construcția bugetului public, chiar daca trebuie să fie făcute în funcție de posibilitățile bugetului, de creșterea veniturilor sale permanente (ce trebuie să fie un obiectiv major al politicii fiscale).
Citeste si:
Pentru zona euro, argumentul că inflația vă continua ani buni să fie superioara costului de finanțare a datoriei publice are de considerat doua aspecte cheie. Astfel, randamentele cerute la obligațiuni suverane pentru unele tari cu datorii mari depind esențialmente de garanția oferita de Banca Centrala Europeana (BCE) prin operațiunile sale neconvenționale. Achiziții de bonduri suverane (QE) au salvat zona euro fiindcă au asigurat, unii ar spune că în mod artificial, sustenabilitatea fiscala pentru state că Italia, Grecia, Cipru, Irlanda, Spania, etc (vezi și Alberola-Illa et.al, “Monetary policy and fiscal sustainability”’ BIS, 2022). Operațiunile BCE au fost un fel de subvenții pentru tarile cu datorii foarte mari. În lipsa QE, a MES (mecanismul european de stabilitate), randamentele cerute la titluri suverane ale acestor tari ar fi fost cu mult peste cele ale obligațiunilor germane – ce reprezintă benchmark-ul. În momentele cele mai complicate ale crizei din zona euro, marje fata de randamentele obligațiunilor germane (exprimate de CDSs-uri) au crescut mult exprimând o diminuare drastica a cererii pentru unele titluri suverane.
Citeste si:
Când BCE a anunțat întărirea politicii monetare și trecerea la QT (quantitative tightening, că inversare a QE)), creșteri importante ale marjelor au fost consemnate pentru unele tari atenția principala fiind acordata Italiei (date fiind dimensiunea economiei și mărimea datoriei publice). De aici a rezultat “instrumentul de protecție” anunțat concomitent de BCE. O reforma serioasa a cadrului fiscal în zona euro reclama o “capacitate fiscala’’ (idee sprijinita de Consiliul Fiscal European), ceea ce implica mutualizare de riscuri (risk-sharing), dar care cere, totodată, prudenta fiscala în toate tarile membre ale zonei euro (hazardul moral ar opera în lipsa unor reguli fiscale adecvate, aplicabile).
Al doilea aspect privind supoziția că, în zona euro, inflația (conjugata cu dinamica reala a PIB) vă fi mai înalta decât costul finanțării datoriilor publice o perioada de timp semnificativa, privește tolerarea inflației înalte. Este greu de admis că BCE nu vă caută să reducă inflația la un nivel acceptat/tolerat de cetățeni. În Germania, de exemplu, exista de mult timp o nemulțumire a deponenților fata de ratele de dobândă foarte joase practicate de băncile comerciale (că moștenire a inflației foarte joase și a QE) –cu alte cuvinte, penalizarea celor care economisesc. Și chiar daca rate real negative la depozite bancare ar persista, este greu de presupus că cei care finanțează datorii publice nu ar cere protecție fata de inflație înalta la noi împrumuturi. De pilda, ar putea solicita obligațiuni ale căror randamente se ajustează cu rata inflației (rate flotante). Creditorii ar accepta obligațiuni pe termen mai lung fară ajustare la inflație numai daca ar anticipa că inflația în zona euro se vă reduce la, să zicem, un nivel de 3-4% anual într-un orizont nu foarte îndepărtat; astfel ar putea căștiga la maturitate chiar daca inflația ar fi peste randamente în prima parte a vieții obligațiunilor. De aceea, BCE este de așteptat să lupte ferm cu expectațiile inflaționiste și să indemne guvernele la cumpătare bugetara în acest scop și la masuri de reparare a lanțurilor de aprovizionare – întrucât este nevoie și de politici pe latura ofertei/producției.
Citeste si:
Când resurecția inflației este determinata în principal de socul energetic și preturi la materii prime și alimente de baza, măsurile de echilibrare a pieței pe latura ofertei sunt esențiale
Intervine în tabloul descris mai sus spectrul stagnării economice. Dacă economiile dezvoltate intra într-o perioada de stagnare (din cauza crizei energetice, a problemelor cu lanțuri de aprovizionare, a aversiunii fata de risc a investitorilor, a efectelor “stagnării seculare” –vezi teza lui Larry Summers, tensiunilor geopolitice și conflictelor militare, noilor tehnologii disruptive), posibil o recesiune, lupta contra inflației devine foarte complicata, întrucât apar riscuri privind stabilitatea financiara; multe firme supra-îndatorate vor avea dificultăți în a se finanță, chiar daca datoriile lor ar fi diminuate de inflație în termeni reali. Necazurile acestor firme ar fi legate de bonitatea afacerilor în condiții în care economiile stagnează, sau intra în recesiune. O situație mai dificila ar avea-o companiile din domenii energofage. Nu mai amintesc de firme “zombie’’.
Citeste si:
În contextul economic global tot mai complicat, sectorul financiar non-bancar, ce este slab reglementat și cu practici de leverage (supraindatorare) înalt riscante, poate perturba în plus mediul de afaceri pe fondul întăririi politicilor monetare, al QT; crize de lichiditate pot surveni. Este probabil de aceea că întărirea politicilor monetare să fie însoțită de continuarea unor intervenții punctuale ale băncilor centrale (cum este noul instrument de protecție în zona euro, dar și Fed vă avea intervenții probabil).
Inflația înalta afectează negativ sistemul financiar și pentru că ar stimula speculațiile, volatilitatea, plasamente în active krypto. Ar fi o goana pentru plasamente profitabile în condiții de incertitudini extreme și riscuri multiple; plasamentele ar fi preponderent pe termen scurt și ar căștiga mai ales cei care pot “mișcă” piețe, ar prolifera speculații la termen cu materii prime și materiale aflate la mare căutare în condiții de tensiuni geopolitice și schimbări climatice majore. USD și euro ar avea de suferit, fie ele monede de rezerva; ar creste interesul pentru active reale.
Citeste si:
Cum în criza datoriilor suverane din zona euro se căutau “active sigure” (safe assets), ceea ce a dus la spreaduri (marje) foarte înalte fata de obligațiunile germane, un fenomen analog se poate extinde daca inflația înalta nu vă fi sugrumata în tarile dezvoltate; finanțatorii ar cere randamente crescute și la titluri SUA (încă safe haven al economiei globale, dar cu o datorie publica ajunsa la peste 130% din PIB), la bondurile germane, etc.
Este posibil că inflație mai înalta decât ținte de 2-2,5% să se profileze ca o constanta peste un număr de ani, pe fondul unor schimbări structurale (de-globalizare, îmbătrânirea populației, schimbări climatice --vezi și Charles Goodhart și Manoj Pradahn, BIS, 2017), dar aceasta perspectiva nu trebuie să facă băncile centrale să renunțe la lupta clara contra inflației înalte.
Drept este că băncile centrale nu pot subestima aspecte de stabilitate financiara, circuite fragile în piețele financiare și, nu în cele din urma, “capcana datoriilor” (debt trap), în întărirea politicilor monetare. Rezolvarea marelui compromise (trade-off), intre dezinflatie și evitarea unei recesiunii puternice (ce ar lovi în stabilitate financiara și ar induce tensiuni sociale acute) este marea dilema și provocare pentru bănci centrale în anii ce vin; este o provocare, evident, și pentru guverne.
Pentru economiile emergente, “surpriza” inflației înalte nu poate fi soluția privind sustenabilitatea datoriei publice, ce adesea este denominata masiv în valuta forte. Dincolo de riscul intrării într-o sprirala preturi-salarii, de instabilitate politica, randamentele cerute de finanțatori pot creste constant pe fondul întăririi politicilor monetare de către Fed și BCE și al primei de risc valutar. Pentru economiile emergente contează, în esență, că inflația să se reducă în SUA și în zona euro și că bugetele lor publice să arate deficite sub control. Deficitele externe contează nu mai puțin pentru aceste economii deoarece piețele financiare țin cont de îndatorarea totala (publica și privata) a unei tari când judeca riscuri suverane.
BNR este și ea angrenata în combaterea așteptărilor inflaționiste fiind într-un ciclu de întărire a politicii monetare. Politica bugetara interna trebuie să fie prudenta, să nu mizeze numai pe inflație în realizarea consolidării fiscale; veniturile fiscale trebuie să crească. Decelerarea economica în 2023 și mediul international în deteriorare puternica cresc enorm importanta fondurilor europene că piston contraciclic de anvergura în vremuri atât de dificile.
Ideea că inflația singura ar stabiliza datoria publica poate conduce la mari necazuri. Ca “surpriza”, inflația ajuta un timp bugetul, însă o inflație înalta perpetuata nu mai este surpriza și devine boala severa pentru economie și societate.
Sursa foto: Agerpres
Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »
Te-ar putea interesa și:
