Pentru cei mai mulți dintre noi, contactul cu războiul din Ucraina este abstract, prin intermediul știrilor, dar în momentul în care te întâlnești, efectiv, cu refugiații din această țară, de orice naționalitate ar fi, oroarea pe care au trăit-o te doboară.

Am mers la tabăra de refugiați din Moara Vlăsiei fără să știu exact la ce să mă aștept. Am întâlnit circa 50 de refugiați, majoritatea studenți din Azerbaidjan, iar faptul că unii dintre ei vorbeau engleză foarte bine a ușurat mult dialogul.

Poveștile erau, fără excepție, cutremurătoare. Ali Shalbuzov, asemeni majorității celor care îl însoțeau, plecase din Harkov în momentul în care au început bombardamentele. Nu a apucat să ia decât sticla de apă de pe masă, apoi a căutat primul tren care să îl scape din oraș.

La fel și cei care îl însoțeau, printre care și Ali Alizada. El nu vorbea engleză, dar nici nu era nevoie. Oroarea trăită i se citea pe față. Și mai cumplite, însă, erau detaliile relatărilor, însoțite de filmările cumplite pe care Shalbuzov mi le arăta pe telefonul său.

Rachete căzute peste blocuri, lângă oameni, peste oameni, soldați ruși ucigând la întâmplare civili, toate acestea erau, din păcate, la ordinea zilei.

La polul opus, însă, am fost plăcut impresionat de condițiile foarte bune care li se oferiseră de către oficiali. Fără excepție, toate autoritățile încercau să ajute și absolut toți cooperau impecabil, lucru recunoscut și de refugiați. Lucru cu atât mai important, bineînțeles, cu cât printre ei se aflau și familii cu copii mici, unii dintre ei bebeluși.

Chiar și așa, însă, toți așteptau să meargă în țara de origine și să își întâlnească familiile, care fuseseră pe culmile disperării din momentul în care copiii lor, aflați acum în România, fuseseră nevoiți să părăsească Harkovul.

Nu departe de Moara Vlăsiei, la Snagov, 200 de refugiați indieni, cazați într-o sală de sport, așteptau evacuarea spre țara de origine.

Poveștile lor erau de asemenea cutremurătoare. Majoritatea studenți la universități din Harkov, asemenea azerilor întâlniți mai devreme, plecaseră doar cu hainele de pe ei, nepotrivite pentru vremea din România.

Era și cazul lui Jeeva Lagan, de loc din Rasipuram, care mi-a spus, din păcate, că în trenurile ucrainene șpaga era un obicei des întâlnit pentru cei care doreau să scape din zona de conflict. 500 de dolari pe cap de om, după cum mi-a spus.

De asemenea, însă, ca și în cazul studenților azeri, mărturiile lor cu privire la evenimentele din teren erau cutremurătoare, cei cu care am vorbit făcând referire la soldați ruși care păreau să ucidă oameni la întâmplare.

Odată trecuți în România, însă, studenții indieni, majoritatea în vârstă de 19-20 de ani, au simțit efectiv, că "au ajuns în rai". Au simțit, după cum mi-au spus, faptul că viața are din nou sens și că "există speranță".

Sursa foto: Wall-street.ro

Abonează-te pe

Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »

Despre autor
Luca Dinulescu
Luca Dinulescu este jurnalist, activând anterior pentru publicații precum Digi 24, Adevărul sau Academia Cațavencu. A desfășurat de asemenea o activitate publicistică constând în patru volume publicate, între acestea numărându-se proză, nuvele și benzi desenate. Este absolvent de Regie Film și a fost de asemenea posesor al bursei J.W.Fulbright pe scenaristică și regie de film.

Te-ar putea interesa și:



Mai multe articole din secțiunea Internațional »


Setari Cookie-uri