Exista insa surprize la tot pasul, iar traditiile din diverse colturi ale lumii pot provoca spasme digestive pentru cei de departe. Viziunea generala a lumii fata de mancare si bauturi a cazut, de cateva decenii, sub imperiul judecatii americane. Pe de o parte, pentru ca industria americana de carte a produs mii si mii de ghiduri culinare, unele chiar adevarate repere pentru orice biblioteca. Pe de alta parte, tendintele sunt dictate din tara care a lansat lupta impotriva „junk-food“.

Pana si vinurile din intreaga lume se gasesc in situatia de a avea pretul de lansare pe piata afectat cu 10-20% de opiniile „cunoscatorilor“ de peste Ocean, chit ca din sutele de milioane de litri produsi anual de SUA abia daca se strang cateva lazi de licoare pe masura unui vin traditional francez, spaniol, italian sau chiar german. Din pacate, efectul concentrarii criticii in America de Nord face ca multe dintre mancarurile europene sa fie luate in deradere sau chiar date de exemplu in topul dezgustului general. Eternele „limba de vaca si piele de gaina“ sunt astazi anatemizate fie ca rezervoare de colesterol, fie ca simbol al „indecentei“ culinare.

Un american pus in fata unor bulete de creier va reactiona la fel ca un european in fata unui platou cu viermi. Iar romanii, aflati la intersectia a trei mari bucatarii - araba, rusa si vest-europeana -, au introdus in traditie unele dintre cele mai disputate mancaruri, incepand de la piftie si sangerete la toba si intestine. Totusi, exista o categorie de oameni pentru care contactul cu specificul culinar al unei tari reprezinta cea mai intima interactiune culturala. „Cand esti in Roma, mananci ca romanii“, am putea spune in fata diversitatii care ne bucura sau ne sperie apetitul in diverse tari. De fapt, e doar normal ca tarile islamice sa diversifice la infinit produsele de oaie, cata vreme nu au acces la porc, ca indienii sa diversifice orice, cand nu au voie vaca, sau ca japonezii sa aiba cele mai multe metode de a prepara pestele, din moment ce marea a fost, timp de secole, principala lor sursa de hrana.

Asia brutala

O poveste care a rascolit copilaria multora dintre noi a fost lansata cu ocazia vizitei lui Ceausescu in China. Cei care s-au intors de acolo au relatat, pe jumatate inca impietriti de uimire, ca produsul cel mai scump din restaurant este creierul de maimuta vie. Desi enciclopediile pun la indoiala veridicitatea povestii si o plaseaza in aria legendelor urbane, exista cateva amanunte, de la ghimbirul murat si ardeii iuti care ar insoti maimuta la forma mesei de pe care se serveste, care par sa aduca o urma de credibilitate. Cert e ca un creier de maimuta poate fi gustat nu doar in China, ci in zeci de tari din Asia si chiar in restaurantele de profil din SUA, iar retetele - vorba ceea: „Cate bordeie, atatea obiceiuri“ - variaza de la creier crud cu patrunjel si piper la meniuri complexe, paste de orez, carnuri si sosuri specifice.

Mai rar, dar la fel de socant, se gasesc si alte delicatese controversate: degetele de maimuta crocante. In general, sunt vanate maimutele aurii (Yunnan), al caror creier este recoltat si trimis restaurantelor scumpe, unde clientii care isi inchipuie ca acest ingredient vindeca impotenta sunt gata sa plateasca oricat. Restul ramane pentru saraci, iar la periferia marilor orase, mai ales in Indonezia, birturile ofera degete de maimuta prajite in baie de ulei. In nordul Thailandei, frigaruile de sobolan sunt o masa obisnuita, asa cum si chinezii din Hong Kong servesc siopao (pisica prajita cu chifle fierte) la orice colt de strada.

Japonezii au ramas cu un obicei ciudat din timpul razboaielor dintre nobili: pentru ca isi iubeau enorm caii, samuraii ii mancau fie cand erau prea batrani pentru a mai servi in batalii, fie cand cadeau pe front. Din cauza duritatii acestei carni, metoda de preparare seamana foarte bine cu aceea folosita pentru sushi: fleicile sunt impartite in fire foarte subtiri si sunt consumate aproape crude.

In Indonezia, somerii din Medan fug in padure dupa fiecare ploaie, pentru a prinde liliecii nauciti de tunete si de revenirea brusca a luminii. Inimile lor (3 dolari bucata!), fierte inabusit, sunt considerate un bun remediu pentru astm.
Insa ceea ce poate fi numit, din perspectiva culturala europeana, ca intruchipare a sadismului vine tot din Japonia, desi s-a adoptat si in restaurantele franceze: castravetii de mare nu se consuma decat atata vreme cat inca mai misca in gura. Si tot aici, specialitatea multor restaurante consta in servirea de boluri cu pui de caracatita vii.

Acestia sunt luati cu betigasele, scufundati in soju (o bautura spirtoasa de origine coreeana) pana amortesc, si sunt mancati in timp ce inca se zbat. Cei care au incercat povestesc ca partea rea a mesei vine cand bolul de soju incepe sa se goleasca, iar puii nu mai amortesc aproape deloc si se zbat, in consecinta, din ce in ce mai tare. In fond, nimic mai sadic decat in SUA, unde homarii sunt aruncati de vii in apa clocotita, iar testoasele sunt macelarite de vii, astfel incat carnea sa nu se lipeasca de carapace.

Ciudatenii si locuri comune

Mancarurile traditionale din Asia au inceput, de ceva vreme, sa atraga atentia organizatiilor de protectie a animalelor, dat fiind ca multe ingrediente provin de la specii pe cale de disparitie. Sangele de cobra, bun pentru aproape toate bolile, in traditia populara indoneziana, este deseori recoltat de la specii care nu mai exista decat in aceste insule. Laba de urs, delicatesa pentru multi europeni, ar putea fi interzisa definitiv din cauza numarului infim de exemplare ramase, la fel ca penisurile de tigru (alt remediu pentru impotenta).

Raman, totusi, penisurile de crocodil, reptila suficient de raspandita cat sa poata fi inca vanata. Tot in Asia veti gasi, fara mare efort, carne de urangutan si bauturi cu praf de corn de rinocer, carne de piton, oua crude de broasca testoasa si soparle uscate sau chiar ochi de soparla. Si sa nu uitam zecile de moduri de preparare a viermilor, furnicilor, greierilor si lacustelor, care mai de care mai dulci sau mai picante, dar in orice caz prezente in toata zona. Surprinzator insectele au intrat cel mai repede in preferintele anglo-fonilor, magazinele de nisa care servesc scorpioni trasi in ciocolata sau in inghetata, furnoici prasite sau placinta cu lacuste fiind un succes din Londra pana in Wasghington.

Europa gourmet

Muraturile ii fac pe americani sa strambe din nas, iar varza murata este o oroare crunta, zic unii critici culinari, uitand ca 90% din hamburgeri se servesc cu castraveciori murati, preparati, practic, dupa aceeasi metoda. Insa cea mai mare groaza a americanilor vine dintr-o zona care pare, dincoace de Ocean, intruchiparea naturalului: organele interne. Listele americane de mancaruri ciudate si dezgustatoare au ajuns sa contina pana si ficateii de pasare prajiti, desi SUA detin recordul de consum la foie-gras.

Mai detin si recordul de consum la ulei alimentar, statele din Sud fiind caracterizate de o bucatarie cu un continut exploziv de grasimi - fasole verde in baie de ulei, rosii verzi prajite in tigaie cu ulei, ciocolata fripta. Nimic nu-i impiedica totusi sa spuna ca maioneza si sucul de rosii nu merg, nici ceapa cruda adaugata la cartofii prajiti olandezi. Orice fel de creier, ficat, plaman, intestin, splina sau rinichi, de porc, de pasare sau de vaca trebuie sters din meniu, ca sa nu dea iama consiliile de cartier care militeaza pentru mancare sanatoasa, insa carnatii impachetati in folii comestibile de E-uri nu sunt inca interzisi, iar specialitatile italiene sunt bune doar daca nu se afla ca au si ceva carne de cal sau cartilagii.

Dublul standard functioneaza in toate, astfel incat renumita otrava la plic care se numeste „jeleu“ e buna, dar pelteaua e gretoasa. Aspicul este gourmet, piftia (de origine evreiasca) este intruchiparea a ce e mai rau in bucatariile europene. Puii de aligator fripti pe bat sunt OK, picioarele de broasca nu, tequila cu viermi este „super-originala“, momitele de berbec sunt rupte din ritualuri de magie neagra. Pe total, avem noroc ca strazile Europei sunt pline de turisti japonezi, nu de americani.