Caru cu bere – povestea fascinantă a celui mai vechi restaurant din Capitală

Când spui clădire te gândești la o construcție de zidărie, la cărămidă, la ziduri, la uși, la acoperiș. Dar dincolo de zidurile unei clădiri, dincolo de tencuială sau de ferestre, se ascund multe povești. Unele mai interesante, altele lipsite de orice semnificație.

Sunt unele clădiri care au povești importante doar pentru proprietarii lor, dar sunt altele care au o însemnătate mare și pentru comunitățile în care se regăsesc, pentru istoria locului și, de ce nu, chiar pentru istoria unei țări.

Sunt puține clădiri din România care au povești mai fascinante decât cea în care se află cel mai vechi restaurant din București. Clădirea este cunoscută sub numele „Caru cu bere”, un restaurant care are o istorie de mai bine de 130 de ani, poate chiar mai lungă, dacă am include și poveștile oamenilor care au înființat „Caru cu bere”.

Originea numelui este la Ion Căbășanu, un ardelean venit în București din satul Cața, o localitatea aflată la jumătatea drumului dintre Sighișoara și Brașov, fost voluntar în armata Română, în timpul Războiului de Independență, deși satul din care provenea se afla pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar.

Căbășanu este primul care a înregistrat numele „La carul cu bere”, cel din care avea să se tragă și numele actualului restaurant. Activitățile lui Ion Căbășanu din comerț s-au mutat prin mai multe locații de-a lungul timpului, iar înainte de edificarea actualei clădiri, Hanul Zlătari a fost o bună perioadă „casa” poveștilor care au precedat istoria actualului „Car cu Bere”. Acolo au pus bazele afacerilor de familie cei care aveau să construiască celebrul restaurant.

Citeste si:
City Grill, premiu pentru inovatie in strategia de business
Gala WALL-STREET 2014: City...

Hanul Zlătari

Nici nu se putea un loc mai bun, pentru că Hanul Zlătari era o clădire extrem de importantă în acea vreme, găzduind nu doar prăvăliile unor comercianți, ci și sediile unora dintre cele mai importante ministere ale regatului României, care abia ce-și câștigase independența față de Imperiul Otoman.

În 1879 a fost înregistrat numele, iar până în 1899, prăvăliile unchiului Ion Căbășanu aveau să fie preluate de nepoții săi, Ion, Gheorghe și Nicolae Mircea, pe care-i atrăsese chiar el în Capitală. În ’79, unchiul Căbășanu s-a reprofilat și avea nevoie de cineva să preia administrarea celor cinci prăvălii pe care le avea în Hanul Zlătari. Așa că și-a chemat nepoții: pe Ion și Gheorghe, care aveau 19, respectiv 14 ani, când au venit în tânărul regat al României. Dar băieții mai mari ai familiei Mircea l-au luat după ei și pe Nicolae, cel care avea să devină „părintele spiritual” al „Carului”.

La început, Ion a fost cel care s-a implicat cel mai mult în afacerile unchiului Căbășanu, dar soarta nu l-a ajutat să-și conducă afacerile prea mult timp, deși muncise mult până la vârsta de 29 de ani, cât avea în iunie 1889 când a fost răpus de boală. Plecase din satul lui la 19 ani, unde era învățător, și a venit la București fără să fi avut niciun fel de pregătire pentru activitatea de comerciant și cu atât mai puțin de berar. Dar și-a luat brevetul de berar la 26 de ani, când a obținut și documentul care la acea vreme juca rol de certificat de cetățenie română. După șapte ani de ucenicie pe lângă unchi și alți trei ani de antreprenoriat din proprie inițiativă, la vârsta de doar 29 de ani și-a urmat la cele veșnice tatăl, care părăsise și el această lume cu cinci ani în urmă.

Citeste si:
City Grill ne ”premiază” dacă ne vaccinăm anti-COVID
City Grill ne ”premiază” dacă...

Din acel moment, Nicolae a devenit figura centrală în istoria „Carului cu bere”. A preluat misiunea fratelui plecat de a continua afacerile familiei, în condițiile în care Gheorghe se întorsese acasă pentru a se ocupa de moștenirea familiei - activitățile din agricultură pe care le avea în zona de sud a Transilvaniei.
Nici Nicolae nu avea pregătirea necesară de a prelua o asemenea misiune, deși își făcuse și el ucenicia de băiat de prăvălie câțiva ani, tot prin prăvăliile unchiului Căbășanu. Între 1889 și 1897, Nicolae s-a ținut ocupat cu afacerile familiei, în timp ce a avut grijă să-și obțină și el cetățenia română și brevetul de berar. Tot în acest interval, cumpărase și terenul din Stavropoleos Nr. 5. Mai exact în 1894. În ’97, a obținut ”Autoridatia de a construi”, iar într-un timp record chiar și pentru vremurile noastre, își deschidea ușile „Caru cu bere”, care avea ca furnizor Fabrica de Bere Bragadiru, care adusese un nou sortiment, „ce putea rivaliza cu cea mai bună bere de la Munchen”, așa cum anunțau cu fast „propritarii” localului, frații Mircea, în ziarele Curierul Economic și Adevărul. Dovada că și în acea vreme, reclama era sufletul comerțului, iar presa devenise deja un mijloc popular de a răspândi veștile despre lansarea unor noi afaceri. Aproape cu nimic diferit în comparație cu ce se întâmplă astăzi.


Familia Mircea a avut grijă să transforme restaurantul într-o afacere înfloritoare, lucru pe care l-au reușit cu succes. Nicolae Mircea, creatorul „Carului cu bere” de azi, a fost un antreprenor respectat în comunitatea bucureșteană. Pe lângă spiritul antreprenorial care-l făcuse remarcat, și-a arătat și recunoștința față de comunitate prin acte de caritate, o „apucătură” de familie. „Caru’ cu bere” îi susținea inclusiv pe studenții cu rezultate bune la învățătură dându-le mese gratuite, iar în restul timpului, pentru studenți erau puse la dispoziție meniuri speciale cu prețuri mult reduse față de cele practicate în mod normal.
Rezultatele lui Nicolae Mircea și contribuția la economia Bucureștiului i-au adus și recunoașterea Casei Regale, acesta fiind decorat cu Ordinul Coroana României și Steaua României.

Poate și pentru că un rege cu sânge german, cum era Carol I, nu avea cum să ignore eforturile antreprenoriale ale unui berar, nu-i așa?


Din 1899 și până în prezent, adică în peste 130 de ani de istorie, restaurantul a acumulat multe povești. Unele au putut fi spuse, altele nu, dar în mod cert, nu sunt prea multe localuri în București, ori în România, în care să-ți freci coatele pe aceleași mese la care au mâncat și băut unele dintre cele mai importante personalități ale țării și nu numai. Unele mese chiar rezistă încă din vremea în care restaurantul a fost inaugurat, la finele secolului XIX.

Citeste si:
HORA lansează ”Ghidul de siguranță în restaurante”
HORA lansează ”Ghidul de...

Aici au ciocnit o bere, ca tată și fiu, Nenea Iancu și Mateiu (da, Caragiale). La fel și Badea Gheorghe, adică George Coșbuc, și fiul lui Alexandru. Una dintre poveștile preferate ale localului este aceea în care „poetul satului românesc” îl certa pe fiul său că nu umplea corespunzător paharele de vin. ”Pline, dragă, pline, să nu rămână aer în pocal…”, îi spunea Coșbuc feciorului său. „Noroc, Alexandre!”, „Noroc, tată!”, și-au urat cei doi sorbind din paharele de vin „Lacrima Cristi”. Se spune că Badea Gheorghe era unul dintre cei mai îndrăgiți clienți ai localului.

Dar lista nu se oprește la cele două perechi de tați și fii. Tot aici s-au mai înveselit de-a lungul timpului și Alexandru Macedonski, Alexandru Davila, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Ionel Brătianu, Ion Barbu sau Alexandru Vlahuță.

Au fost aici și personalități cunoscute la nivel mondial, cum ar fi: Jean Marais, Jon Voight, Danny Trejo, Nicholas Cage, Kirk Douglas, Demi Moore, Edward Kennedy, Prințul Moștenitor al Japoniei Naruhito sau celebra trupă Rolling Stones.

În plus, majoritatea actorilor și cântăreților din România au trecut și ei pe aici. Lista este lungă și bogată. Prea cuprinzătoare pentru un asemenea articol.

Am stat de vorbă și cu cei care se îngrijesc acum de celebrul restaurant. Nicolae Mircea, moștenitorul clădirii, a preluat nu doar numele bunicului său, ci și misiunea de a continua tradiția de la „Caru cu Bere”, deși nu a avut o pregătire în domeniu.

S-a născut la „Caru cu Bere”, unde și-a petrecut și o bună parte din viață. A trebuit să plece în lume o bună bucată de timp, purtat de drumul pe care l-a urmat la începutul vieții sale, acela de inginer hidrotehnist. Avea doar câțiva ani când familia Mircea pierdea controlul asupra „Carului cu bere”, care a fost luat abuziv de regimul comunist instalat în România după al Doilea Război Mondial. Autoritățile de atunci au făcut tot posibilul încât să preia controlul asupra clădirii și restaurantului, fără ca proprietarii de drept să se poată opune.

Familia l-a redobândit după procese grele cu statul, la finele anilor ’90, dar Nicolae Mircea ne-a povestit că nu au fost doar momente neplăcute. Despre unele întâmplări își aduce aminte chiar cu plăcere. Cum a fost aceea când și-a adus prietenii acasă, la „Caru cu bere”, iar aceștia au rămas surprinși să afle că personalul din local îl cunoșteau foarte bine.

„Chiar și după ce a fost rechiziționat restaurantul, personalul a fost respectuos tot timpul. Îl salutau cu respect pe tatăl meu, de sărbători îi urau «La mulți ani!», veneau cu șampanie. La fel de respectuos se purtau și cu mine și mă salutau când mă vedeau, deși eram un adolescent. Aveam 17 ani și mă salutau cu «Să trăiți, domnul Mircea!». Și veneam aici cu colegii, care nu știau ce legătură aveam cu localul, iar la intrare chelnerii mă salutau, și toți spuneau: «Uite-l și pe ăsta care se laudă că nu umblă deloc prin cârciumi, dar pe el îl salută toți chelnerii». Dar era doar o chestie de respect din partea chelnerilor”, ne-a povestit cu amuzament Nicolae Mircea.

Puteți vedea în materialul video de mai jos un scurt montaj care cuprinde și o parte din discuția noastră cu Nicolae Mircea.

N-am ajuns întâmplător la domnul Nicolae Mircea, contactul cu moștenitorul de la „Caru cu Bere” venind pe filiera City Grill, compania care administrează în prezent restaurantul. Discutasem în prealabil cu Daniel Mischie, CEO-ul companiei și ne spusese că au o relație bună cu proprietarii clădirii, iar în timpul discuției cu Nicolae Mircea, acesta s-a arătat încântat până acum de colaborarea cu rețeaua de restaurante administrată de Daniel Mischie și Dragoș Petrescu, cu care colaborează încă din 2006, adică de 15 ani.

Nicolae Mircea ne spusese că nimeni din familie nu avea experiență în domeniu, pentru că fiecare a urmat alte profesii și meserii. „Am dat peste o echipă tânără și care s-a dovedit a fi o alegere bună”, a mai spus proprietarul clădirii despre colaborarea cu City Grill.

Din discuția cu Daniel Mischie, „Caru cu bere” este una dintre locațiile vedetă ale rețelei City Grill, iar istoria acestei clădiri și poveștile pe care le ascunde reprezintă un atu cu care localurile din clădirile noi nu pot rivaliza.

”Nu ne oprește nimeni să deschidem restaurante în clădirile noi din București, dar cele mai moderne și mai cochete clădiri nu pot oferi ceea ce oferă o clădire istorică, și anume poveștile. Sunt clădiri care au o istorie bogată, plină de povești fascinante pe care o clădire nouă nu are cum să ți le ofere. Nu mai spunem de arhitectură. Aceste restaurante au un farmec aparte, iar pentru noi Caru’ cu bere este un loc special. Relația noastră cu proprietarii clădirii nu este una de chiriaș-proprietar, ci de parteneri”, ne-a spus antreprenorul.

L-am întrebat care este povestea lui preferată dintre toate cele pe care le-a auzit la „Caru cu bere”, dar Mischie a ales să ne spună una pe care a trăit-o chiar el, în prezența moștenitorului clădirii, Nicolae Mircea, când a venit în 2006 la relansarea restaurantului când a intrat în administrarea City Grill.

„Când a intrat în restaurant, Nicolae a atins toate lucrurile, mesele, ornamentele, pereții de parcă le-ar fi mângâiat, de ca și cum ar fi fost parte din familie. A fost un moment emoționant”, a mărturisit CEO-ul City Grill.

Crezurile lui Nicolae Mircea - „părintele” Carului cu bere

De la el am aflat că, după naționalizare, familia Mircea a fost lăsată să rămână în clădire, dar fiind forțată să se înghesuie în două cămăruțe de la etaj, unde „le-a fost permis să locuiască” de către autoritățile statului.

Acum, ca orice restaurant din România, „Caru” a trecut printr-o altă perioadă grea, marcată de pandemia globală de COVID-19, care a afectat profund industria HoReCa și pe cei care lucrează sau lucrau în industrie.

Când am fost la interviul cu Nicolae Mircea, decorul din interior era la fel de frumos ca dintotdeauna, era așa cum îl știam de prima oară când am intrat în acest restaurant, prin 2008, când habar nu aveam ce însemna acest local. Auzisem numele la vremea aceea, dar nu știam cât de încărcat de povești era. În schimb, atmosfera era sărăcită de freamătul cu care era obișnuit localul. Erau ceva clienți, dar stăteau pe terasa localului, deși ploua și era destul de urât afară. La interior, personalul era cel care asigura zgomotul de fond. Restricțiile instaurate de autorități pentru a ne proteja în pandemie îi țin departe pe oameni de localuri în general, nu doar de „Caru cu bere”.

Dar va trece și această perioadă și, într-un fel sau altul, „Caru cu bere” se va umple din nou de oameni, iar poveștile vor continua să curgă, odată cu berea care va umple halbele clienților. Carul a trecut prin două războaie mondiale, a supraviețuit bombardamentelor aliaților, dar și ale nemților, a supraviețuit cutremurelor puternice care au culcat la pământ multe alte clădiri importante, pe care le mai vedem doar în vechile cărți poștale sau în imaginile de arhivă. Dacă a supraviețuit atâtor evenimente dificile, va supraviețui și pandemiei, păstrând vii poveștile care s-au scris aici.

Acest articol face parte dintr-un nou proiect editorial marca wall-street.ro, care-și propune să vă aducă poveștile frumoase ale unora dintre cele mai emblematice, frumoase și fascinante clădiri din România. Urmăriți #ClădiricuPovești pentru a afla poveștile care se ascund în spatele zidurilor, povești care dau farmec orașelor și comunităților din care fac parte.

Caru cu bere este apreciat și pentru superbele vitralii care creează un decor colorat și la propriu, nu doar la figurat.

Luminatorul care a luat naștere la cea de-a doua etapă de dezvoltare a Carului, lucrări care au fost finalizate în 1924.

Despre autor
Adrian Ungureanu
Venit în Capitală în 2007, ca orice copil de provincie cu tolba plină de vise, primul fiind acela de a deveni comentator sportiv - următorul Cristian Țopescu - Adrian a ales să-și înceapă cariera de jurnalist scriind în presă. Deși era abia în al doilea an la Facultatea de Jurnalism , Adrian și-a găsit un loc de muncă la ziarul ” Curierul Național ”. A realizat abia la interviul de angajare că nu mai există departament de sport la ziar, dar asta...

Te-ar putea interesa și:


Mai multe articole din secțiunea Imobiliare și construcții »



Setari Cookie-uri