La primul pas, stergeam din memorie bataia, iar palma pe care o primeam cu o zi inainte inceta sa-mi mai arda fata.
La al doilea pas, nu mai auzeam tipetele si injuraturile care faceau parte din programul zilnic.
Cu al treilea pas disparea mirosul de alcool, iar urmatorii ma faceau sa uit de geamurile sparte pe care le lasam in urma mea, in casa, unde le era locul.
Nu puteam sa iau toate lucrurile astea cu mine la scoala, asa ca trebuia sa ma descotorosesc (eliberez) de ele inainte sa trec dincolo de usa blocului.
Plangeam mult cand eram copil. Pana prin clasa a cincea, orice discutie mai aprinsa ma facea sa izbucnesc in lacrimi. Mi se umezeau ochii doar daca simteam vreo urma de critica, iar discutiile cu parintii mei erau imposibile, chiar si atunci cand imi cereau pur si simplu un pahar cu apa. Sufeream enorm, iar interactiunea cu ai mei, mai ales cu tata, imi provoca suplimentar durere. O simteam fizic, dar era responsabilitatea mea sa n-o arat, pentru ca-mi pasa de ceea ce cred ceilalti.
Citeste si:
La scoala eram normal...
Imi dezvoltasem un mecanism de autoaparare in care invatasem sa-mi blochez emotiile. Se activa cam pe la al cincilea pas din drumul zilnic al transformarii mele, drumul spre iesirea din bloc. Era atat de eficient, incat zambetul care mi se desena pe fata cand ajungeam in strada incepuse sa ma convinga si pe mine. Era o lume in care traiam acasa si alta pe care o aratam celorlalti. Normalii. Eram responsabil sa fiu normal. Sau macar sa par. Pentru ca-mi pasa sa fiu acceptat.
Prin clasa a patra, am inceput sa ma gandesc la moarte. Mai intai, ca la o curiozitate: ce-ar fi daca...? Ma gandeam sa ma sinucid doar ca sa vad ce e dincolo. Iar la 13 ani a fost prima tentativa: joi, 5 octombrie, 1995.
Eram in clasa a opta si terminam orele pe la 5. Era 6 si jumatate cand am ajuns acasa, iar taica-meu, care ajunsese ceva mai devreme, m-a luat in primire in stilul lui obisnuit. M-a facut cum i-a venit la gura, pana cand am cedat. Am mers in camera mea unde am inghitit 30 de pastile de diazepam. In mintea mea, toata povestea a durat doar cateva secunde – cele pe care mi le amintesc de la spital, unde doctorii mi-au facut spalaturi stomacale. Apoi m-au trimis acasa, unde toata lumea s-a purtat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Iar eu am sters totul sub zambetul de la pasul 10. Era responsabilitatea mea, pentru ca-mi pasa sa merg mai departe.
Citeste si:
A doua tentativa a fost la 18 ani, dar nici de data asta n-am avut succes: 80 de pastile de diazepam m-au bagat 3 zile in coma si s-au lasat cu 4 saptamani de spitalizare. Asa ca am mai incercat o data, un an mai tarziu. Doar ca de data asta am gresit combinatia si am inghitit, in schimb, trei sticlute de valeriana. Singurul efect a fost un somn profund de 12 ore urmat de vreo 3 ani in care am reusit sa nu ma mai enervez niciodata. Eram calm si zambeam :) Zambetul devenise responsabilitatea mea.
Am inceput sa-mi gasesc locul abia cand am invatat sa citesc. Mi-am gasit refugiul in carti si mi-am luat din ele tot ce nu-mi putusem lua din viata. Am terminat in timp record tot ce-aveam in casa si m-am mutat in biblioteca orasului – era unul dintre putinele locuri in care zambetul devenise autentic.
Si tot intr-o carte am gasit anecdota care avea sa-mi redeseneze intregul traseu al vietii mele de pana atunci.
Citeste si:
Cartile au fost universul meu paralel, din ele am inteles ca viata mea nu trebuie sa fie o continuare a ceea ce traiam acasa, ca am puterea sa schimb lucrurile asa cum imi doresc. Ca pot trai altfel, ca sunt responsabil sa NU duc mai departe catre copiii mei aceasta suferinta.
Am invatat in cel mai dur mod cu putinta responsabilitatea pozitivitatii/de a fi pozitiv/optimist.
Sunt recunoscator copilariei mele distruse pentru ca m-a intarit. Stiu ca am avut noroc. Genul asta de copilarie ucide copii. Daca nu pe loc, in timp. Abuzurile, bataile, bautura, geamurile sparte cu scaunul, distrug usor usor psihicul si transforma intreaga viata intr-o durere care tinde sa acapareze totul. Eu am avut norocul sa reusesc sa ma intorc la viata.
Mi-am gasit scaparea in educatie. Mai mult, intr-un tip de educatie pe care mi l-am daruit singur. Acasa mi-au lipsit intotdeauna lucrurile simple: pe mine nu m-a invatat nimeni sa ma spal pe dinti sau de ce e nevoie sa fac asta in fiecare zi. Mi-au lipsit mereu lucruri elementare, iar cel mai elementar dintre ele a fost iubirea. Am gasit-o inauntrul meu, acum 18 ani, dupa ultima tentativa de suicid.
Citeste si:
La 19 ani, am simtit ca ma dezintegrez psihic total. Cumva, toata durerea si suferinta copilariei au disparut in borcanasele alea de valeriana si n-aveam sa le mai gasesc decat multi ani mai tarziu, cand am inceput drumul catre mine, cu ajutorul psihanalizei si meditatiilor. Atunci a inceput procesul de reconstructie, care stiu ca va continua pana la sfarsitul vietii.
Si tot atunci am invatat sa construiesc. Si sa nu-mi fie teama sa arat ca-mi pasa. In fond, asta era adevarata mea responsabilitate: sa schimb ceva in bine pentru ca-mi pasa. A devenit principiul pe care l-am aplicat mereu, in toate aspectele vietii mele, fie ca a fost vorba de familie sau de business. Am construit de la zero o afacere de succes pentru ca-mi pasa care e impactul pe care-l am in vietile celor de langa mine. Si pentru ca vreau sa fac o diferenta. Pozitiva.
Citeste si:
Tata a fost primul om pe care l-am iubit cu adevarat. Poate si de aceea, durerea pe care m-a provocat-o la 11 ani, la prima bataie pana la sange, s-a simtit direct in suflet si nu s-a mai sters niciodata, cu niciun zambet din lume.
M-am intrebat multa vreme care era vina pentru care trebuia sa platesc atat de scump. Cat de mare trebuie sa fie greseala pentru care pretul e dragostea unui parinte. Nu cred ca am gasit vreodata cu adevarat raspunsul, dar am invatat poate cea mai importanta lectie a vietii mele: ca e o granita fina intre vina si responsabilitate si ca, in loc sa cautam vina, e mai bine sa ne asumam responsabilitatea. Iar responsabilitatea mea era sa raman in picioare si sa-mi invat copiii sa traiasca la fel.
Tatal meu a murit cand aveam 25 de ani, dupa 3 saptamani de coma, timp in care a fost operat de trei ori. Avea 47 de ani si era invins de bautura. Nu si-a asumat niciodata responsabilitatea de a-mi fi fost cu adevarat parinte.
Citeste si:
Eu am ramas in picioare. Pentru mine, ideea de nimic de pierdut este tatuata direct in ADN-ul psihicului meu. Stiu ca am murit atunci, la 19 ani, si ca fiecare zi de atunci incoace este un dar, o noua oportunitate sa ma bucur de viata si de cei pe care-i iubesc. Si ca in orice intuneric exista o parte buna, pozitiva, daca gasesti in tine puterea sa o cauti. Si sa-i zambesti :)
Acest discurs a fost tinut live de antreprenorul Adrian Dragomir la TEDx Floreasca - SMILE - The power of positive psychology. Adrian Dragomir este CEO al Termene.ro, companie infiintata in anul 2014 din dorinta de a oferi firmelor oportunitati de afaceri si o evaluare corecta a riscurilor din business. Este co-fondator al mai multor companii, speaker la evenimente de business si mentor pentru antreprenorii romani aflati in faza de start-up/crestere
Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »
Te-ar putea interesa și:
