Comentarii pe articolul Un restaurant pe saptamana: Chez Marie nu e tocmai un "chez"...(o cronica subiectiva)


Macar la Chez Marie se mananca bine!

Mc la 10 Octombrie 2010, ora 23:25

Mosiu Butunoiu, (nu) va inteleg!

Ce va doare pe Dvs. mai tare la Maria? Ca nu s-a frantzuzit suficient de tare sau ca a reusit sa-si umple carciuma?

Eu unul tind sa cred ca a doua e buba. Si, avand in vedere ca, deh, oameni suntem si bani facem (apreciez nota "o cronica subiectiva" desi nu o pot accepta ca un pretext de a face anti-concurenta) pot intelege ca daca as fi actionar la restaurantul de la cateva sute de metri care trebuie sa fi costat de cateva zeci de ori mai mult si care e tot atat de gol pe cat e "La Maria" de plin, nu mi-ar fi usor sa vad si ceva de bine.

Pentru ca asta e adevarul: desi mancarea nu e ca la "Nicolai" iar inauntru se fumeaza peste tot, carciuma e tixita si in cursul saptamanii si nu odata a trebuit sa plec luni seara cum am venit pentru ca nu aveam rezervare...

Ce face reteta de succes a Mariei? M-am tot intrebat si eu! Nici numele frantzuzit, nici mobila nesemnata de vreun mare designer, nici mancarea care nu va impresiona destul anumiti producatori de anvelope, nici tacamurile. E doar o combinatie a cate putin din toate si, mai ales, un pic mai mult decat te-ai astepta de la cat mai multe.

Desi nesfatuita de vreun guru in domeniu, Maria a tocat destule dumicaturi pentru receptiile ambasadelor de pe meleagurile noastre ca sa stie pe ce se dau banii si pe ce nu. Mai stie si cum se poate impresiona un client cu mancare gatita cu ingrediente (proaspete, e drept) dar cumparate de la "Metro" caci asta a facut vreo 30 de ani din bugetele cand stramte cand meschine ale diplomatilor.

Poate ca asa se explica faptul ca restaurantul (de peste gard) stilat si chiar frumos foc din casa lui Tatarascu se tot inchide si redeschide iar cand e deschis are mai putini clienti decat cand e inchis.
Si eu ma recunosc vinovat: dupa ce am intrat ca intr-o cladire parasita si am cautat zadarnic un ospatar, am plecat cu comesenii speriati de linistea distinsa a unei carciuni atat de frumoase si totusi atat de goale...
Dar... ce sa te faci: cine seamana vant culege furtuna. Daca iti faci un titlu de noblete din pozitia de "cel mai scump restaurant din sud-estul Europei" si te amplasezi deasupra restaurantelor vest-europene cu care iti imparti franciza sau macar numele, atunci inseamna ca iti asumi riscul de a fi supralicitat snobismul romanesc.

Va doresc mult succes cu cronica, Domnule Butunoiu!
Cat despre Heritage, credeti-ma pe cuvant: trebuie sa-i schimbati numele, degeaba tot coborati preturile: numele e compromis o vreme.
Si... inca ceva: imi cer scuze ca m-am pus in pozitia de aparator atat de fervent al restaurantului Mariei: doar sentimentul nedreptatii m-a determinat sa fac asta... .

  Inapoi la articolul Un restaurant pe saptamana: Chez Marie nu e tocmai un "chez"...(o cronica subiectiva)

Setari Cookie-uri