De ceva vreme, se presupune ca as fi concediu. Mai precis, intr-o dulce detasare de bombardamentul zilnic cu informatie si responsabilitati. Mi-am rezumat legatura cu Romania la cititul site-ului pe care toti il apreciem, www.wall-street.ro Depasind cu usurinta tentatiile divagatiilor politice cu impact economic datorita textului impersonal si foarte la obiect, datorita lui am continuat sa raman conectata la realitate, fara bruiajele incarcate de patetism ce insotesc de obicei talk-showurile de acasa si comentariile cotidianelor unui trust de presa sau altul.
In fata unui rose de-al casei, sub un platan batran, intr-un mic bistro frantuzesc, pe malul unui port fara fite, frecventat doar de localnici, departe de vanzoleala inutila a turistilor in cautare de instantanee bune de povestit acasa, am citit articolul colegei noastre, Laura Culita, intitulat “UE vrea sa limiteze productia de vin de masa”.
Aflata intr-o mare dilema, am inceput sa-I povestesc chelnerului pe care-l stiu de cativa ani buni. “De ce?” A fost prima lui intrebare, iar concluzia a fost: “E o crima! Francezii n-or sa accepte niciodata o astfel de decizie, iar despre italieni (el fiind, de fapt, un amestec pitoresc al acestor doua culturi, franceza si Italiana, evident din sud, ce ne alimenteaza visurile de vacante absolute), ei or sa se descurce”. Romanca fiind, am inteles imediat cam ce se va intampla.
Preturile la vin au scazut cu 25% intre 2004-2006. Nu inteleg de ce scaderea pretului ar trebui sa-i ingrijoreze pe oficialii de la Bruxelles mai mult decat cresterea profitului din vanzarea de apa plata in PET-uri ce agreseaza planeta! Oamenii vor consuma mai mult vin. Nu de vita nobila, ca nu oricine isi poate permite. Dar, oricum, ceva mai bun, la acelasi pret, fata de ucigatoarele carbogazoase cu indulcitor ce ne transforma barbatii frumosi la care visam, chiar la varste intelepte, in surogate, precum lichidele ingurgitate.
Daca vinul e frantuzesc, italienesc sau spaniol si, mai ales, e iefitin, precis nu este “din surcele” (la ei, consumatorul-rege stie ce sa ceara). Ceea ce nu e tocmai valabil cand vorbim de galantarele cu vinuri romanesti. Nu pot sa-mi imaginez un concediu perfect fara un roze rece aburind carafele de lut sau sticla la masa de pranz. Si, mai ales, nu-mi pot imagina restaurantul cochet din unica piata a unui sat provencal sau toscan, cu PET-uri colorate in stilul reclamelor agresive de pe TV, pe fata de masa cadrilata, peste care cad lin flori de bughenvilia si multa liniste, datatoare de speranta.
Este la moda astazi sa vorbim despre diete miraculoase ce ne promit un fizic de invidiat si un tonus mental de invingatori. Esenta dietelor o reprezinta consumul de apa, plata, in cantitate de minimum 2 litri pe zi. Piata apei plate imbuteliate a crescut spectaculos in ultimii 10 ani, ca urmare a modificarilor de comportament ale consumatorilor si, mai recent, datorita subiectului “fierbinte”: incalzirea globala. In categoria lichidelor mai intra promitatoarele sucuri “naturale” ce colcaie de conservanti, prezentate in sticle ce epateaza pe rafturi.
Batranul butoi cu robinet dormiteaza in subsoluri, uitat din lipsa de fonduri de reclama, dar cu un parfum ce nici o formula chimica de avangarda nu-l poate inlocui. Si, totusi, frantuzoaicele ce beau la pranz roze-ul drag mie, n-au nimic din uratenia diformelor ce fac reclama la produsele de slabit de peste ocean.
Daca vor muri viile (lipsite de nobilitatea profitului imediat!), odata cu ele vor muri si sperantele noastre de tihna necosmetizata.
Am o singura speranta: Franta - asa cum am invatat sa o iubesc -va gasi o solutie eleganta, demna de gratia cu care si-a pastrat, de-a lungul timpului, libertatea cetatenilor ei de a trai bine (chiar daca intotdeauna profitabil). Dar profitul, pe termen lung, va fi al tuturor. Noi avem capsunica!
