Dupa razboiul romano-italian (pe teme de imigratie si integrare europeana) a urmat razboiul romano-bulgar (in principal pe teme de fotbal combinat cu mamaliga) si acum ne pregatim de razboiul romano-american (pe teme de amestec in treburile interne si ineptii politico-diplomatice).
Ceea ce mi se pare interesant la aceste razboaie sterile nu e desfasurarea de forte de pe “campul de lupta” (fie ca e vorba de terenul de fotbal, podiumul Camerei Deputatilor sau un hotel din Torino), ci abordarea absolutizanta a celor de pe margine. Americanii au inventat o expresie foarte potrivita pentru acest fenomen al distorsionarii eventimentelor prin ceea ce se intampla (sau nu se intampla) in afara lor: the bystander effect.
La noi, acest efect se manifesta prin radicalizarea extrema a pozitiilor. In loc sa gasim caile de mijloc care, se stie, sunt singurele solutii rezonabile pentru aplanarea unui posibil conflict, noi abordam, ce e drept in general numai pe principiul “cainele care latra nu musca”, atitudini extreme sau chiar extremiste.
Spre deosebire de alte parti ale lumii unde radicalismul, fundamentalismul, talibanismul atitudinilor s-ar manifesta doar intr-un singur sens, la noi, la romani, aceasta radicalizare are un aspect original si oarecum caraghios, pentru ca noi ne impartim inevitabil in doua tabere, in “albi si negri” si adoptam fie o extrema, fie cealalta. Poate este blestemul acestei tari care a oscilat intre extrema dreapta si extrema stanga (distanta de la Garda de Fier la comunismul lui Dej sau al lui Ceausescu fiind mult mai ampla decat distanta dintre solutiile politice adoptate la momente de timp de alte tari ale lumii).
Daca luam ca exemplu simplu recentul conflict diplomatic dintre Taubman si Olteanu, pentru un om cu mintea pe umeri si la o analiza lucida, pare destul de clar ca ambii au gresit in luarile lor de pozitii, deci AMBII ar trebui penalizati, cel putin de catre opinia publica, daca nu si altfel. Si totusi, ce vedem in diversele luari de pozitii din presa, de pe Net sau din alte medii romanesti? Numai idei radicale, dar in mod ciudat, de ambele sensuri. Cat despre gradul de radicalizare al opiniilor, si din acest punct de vedere cred ca am remarcat in Romania in ultima vreme o situatie bizara, in care sunt cel putin doua categorii de oameni (aparent total diferite) care impartasesc aceeasi doza de radicalism, desi nu neaparat si nu intotdeauna cu acelasi “semn”.
Pe de o parte, este interesant sa vezi cum opiniile devin cu atat mai vehemente si mai radicale cu cat mai agramat, mai lipsit de cultura si educatie este autorul acelor opinii: acest semnal clar, pe care il vedem si pe Internet, si pe mesajele text trimise la televiziuni, si in alte luari de pozitii exprimate public, ar putea sa sugereze ca lipsa de cultura si de educatie genereaza extremism si radicalizarea opiniilor (din ciclul “idei putine, dar fixe”). Ceea ce, in sine, este o constatare relativ usor de inteles sau de acceptat, daca nu ne-am lovi, in Romania, si de un extremism greu mascat al “elitelor” noastre culturale.
Am pus “elite” intre ghilimele, pentru ca din pacate, elita unei tari este cu adevarat confirmata in 99% din cazuri numai post-mortem, oarecum ca intr-un ciclu de “beatificare” a sfintilor in devenire. Iar cei pe care ii consideram azi elite, ar putea sa “pice” acest test de “imortalitate”, asa ca pana atunci, ii tinem in ghilimele. De ce ar fi aceste elite radicale? Din cateva motive bune si dintr-unul foarte prost, in opinia mea.
Motivele bune ar fi cele legate de faptul ca, atunci cand vezi ca lucrurile merg prost in tara ta si esti unul dintre putinii la care oamenii se uita in sus si nu in jos, trebuie sa dai un exemplu, iar orice pedagog stie ca, pentru a putea da un exemplu bun si care sa fie inteles, trebuie sa exagerezi putin, sau in orice caz ca insisti pe ideea respectiva pana cand se transmite in partea cealalta (prin efecte ca hiperbola, de exemplu). Ar fi si un motiv prost, si anume faptul ca intre elitele romanesti de azi, avem din pacate prea multi sinecuristi (si ar mai fi un termen care descrie destul de bine situatia si care rimeaza cu “sinecuristi”) pentru ca sunt oameni care obtin sau au obtinut deja diverse sinecure de la potentatii zilei (de obicei politici, uneori si economici), asa ca vor canta in struna “cui plateste mai bine”. Ceea ce, evident, este destul de trist pentru natia noastra romana.
Nu mi-as dori in niciun caz sa avem iarasi o intelectualitate nationalista si atasata unor valori de extrema dreapta, ca in perioada interbelica (sa nu uitam ca un Nae Ionescu, Cioran, Eliade si alti mari intelectuali romani au aderat la cauza legionara, chiar daca multi s-au dezis mai tarziu de ea), dar nici intelectualitatea sau elitele de azi nu cred ca ne fac prea multa cinste, mai ales atunci cand, adesea, opiniile acestei elite rezoneaza suspect de bine cu opiniile paturii celei mai lipsite de cultura si educatie a populatiei romanesti. Si atunci, noi cei multi care suntem la mijloc in aceasta Romanie in alb si negru, noi care nu suntem nici albi, nici negri (sau, vorba cantecului, “nici prosti dar nici destepti”), noi cu cine votam?
