Marin se trezi ca de obicei cu noaptea-n cap si, dupa ce imbuca o gura de mamaliga rece cu o cana de lapte, se duse in staul. Se apropie de martoaga lui, ii puse capastrul si, cu un “niiie” obosit, porni spre camp, prin namolul inghetat al satului Gratia, Teleorman.
“Era un cal inalt, batrin, cu parul incretit pe burta si ros de ham aproape peste toata pielea. Abia mergea si capul ii atirna in jos, balanganindu-se greu si incet ca o ciutura mare si hodorogita. In mijlocul bataturii se oprise incremenit, apoi cind omul il trase de capastru, toata osaria trupului porni sa se desfaca si sa se miste, si din toate acestea animalul abia facu citiva pasi; fel de fel de oscioare si coarde ii ieseau pe la incheieturi si printre coaste si se impreunau una cu alta ciudat, ca sa-i intinda alene cele patru picioare”.
Marin trecu pe langa birtul comunal unde, deja, primii consateni se adunau la baut. Deasupra lor, binefacatorul satului, Presedintele Dragnea, ii privea de sub mustata, cu privire blanda, din posterul candva rosu aprins. Primii trei tarani isi facura de trei ori cruce, stramb, apoi dadura pe gat primul pahar de spirt Mona.
Citeste si:
Marin nu poposi sa dea ziua buna. Nu era nimic bun la ziua asta. Porni la drum.
“Pe podisca, se oprira. Calul sforai deodata si, tusind scurt, imprastie un smoc de muci in toate partile.
Rapciuga, facu omul stergindu-se si incepu iar sa rida. Apoi continua: Ii sufli pe mine! Bine, ma!E, hai!
Incet, incet, o luara prin mijlocul soselei. Calul calca, rar, leganindu-si trupul, si la fiecare pas oaseleii ieseau ascutite in sus, imboldindu-i pielea sa i-o rupa. —Ei, hai, batrinule, ca ti-ai mincat tarita... Hai, ma, sa pasti iarba verde...In dreptul unei fintini calul se opri pe loc. Omul deodata se incrunta. Citva timp statu cu fruntea in jos si de asta data nu se mai uita la el si nu mai rise. Mina omului strinse biciul domol si incepu sa-linvirteasca in aer:
—Die...Dar calul nu se urni.
—Vrei sa bei apa !... ingina omul. E!... Hai sa-ti dau apa...”
Citeste si:
Cat timp rapciugosul se adapa, Marin avu timp sa gandeasca. 100 de ani. 100 de ani de Romania. Nu simtea nicio diferenta. Bunicul si strabunicul lui au facut acelasi lucru. Se trezeau dimineata pentru a agonisi de-ale gurii. Primarii sau boierii le promiteau, dar nu dadeau. Si ii furau. Scuipa printre dinti. “Ce mi-e astia de acum…ce mi-e ailalti…”, gandi, incruntat, Marin.
Soarele incepu sa se iteasca deasupra plopilor batrani de la marginea satului. Curand, namolul inghetat avea sa se inmoaie si atunci, sa te tii bine, aveai sa aluneci si sa intri in el pana la glezne si mai sus. Si primarul, prefectul, toti, ba chiar a venit si cineva de la Guvern curand…le tot promitea strada…implinire…bani si toate cele necesare. Marin scuipa, iar, printre dinti.
“Centenarul namolului”, spuse el, calului. Rase amar. Calul termina de baut.
Citeste si:
“Omul porni si el cu calul pe acelasi drum, urcind spre câmp. Animalul il urma, clempanind cu gitul intins, calcand rar si deselat. Dar, dupa o vreme, cei doi parasira drumul ce se intindea in sus, cotira pe dupa o cariera rosie de piatra si ajunsera in capul unei vagauni largi si adinci, crapata peste maluri de scurgerea apelor si plina toata de bozi verzi si indesati, amestecati cu pietroaie si cu oase inalbite de mortaciuni.
Zgomotele din afara nu ajungeau jos. Se opreau, inghitite parca de ceva asemanator unor urcioare ce s-ar fi aflat in peretii pietruiti ai vagaunii”.
Marin se opri aici. Se aseza pe o piatra si lasa martoaga libera. Isi aprinse o tigara si, cu incaltarile in namol, trase adanc din ea. “Centenarul namolului…nimic bun nu e aicea!”…
“Calul se opri si el si intinse gitul alaturi, bijbiind si ciugulind cu buzele citeva firicele de iarba, care crescusera in mijlocul unei baligi.
—Da, este, este, ingina omul uitindu-se de-a lungul vagaunii, apoi se intoarse la cal, care incerca mereu sa apuce firele de iarba.
Lasa, ma! Te gasi pascutul. Haide!
Il trase de capastru, dar calul nu vroia sa lase smocul verde de iarba si indoia gitul dupa el.
—Ei!... M-apuca nimiezul. Die... Si-l smuci”.
Citeste si:
Calul nu se clinti. Marin trase mai tare de capastru. “Haidi mai, acu’ te gasisi sa mananci…”. Trase iarasi, mai tare, si calul se urni, incet, schiopatand usor. Marin il trase mai spre vagauna, mai la umbra si ridica de jos un os lung, tare. Vajai cu el din mana, parca cu ciuda. “Na! Na! Asa v-as face, mama voastra de…”. Apoi se intoarse spre martoaga.
“…strinse fringhia si lovi cu un icnet scurt, drept in crestetul animalului. Apoi lovi din nou, iar, mereu, tragind intruna de fringhie. Ridicindu-se inca o data in doua picioare, calul vru sa tisneasca inainte, dar se pravali si se intinse suflind greu.
Cind il vazu jos, intins si mare si suflind greu, omul avu un suierat lung si scalimbaiat ca si cind ceva s-ar fi spart si ar fi vuit intr-insul, ca o taraba izbita de vint, ca si cind din cap si din inima i-ar fi zburat niste pasari si ar fi suierat dupa ele; isi trase rasuflarea si-si sterse fruntea naclaita de sudoare rece.
Invirti osul in mina si, linistit in miscari, incepu sa-l loveasca din nou, de asta data surd, cum ar fi taiat lemne, fara sa mai fie atent la ceva. Animalul nu mai sufla. Pe bot i se sparsese un ochi si se prelingea jos ca un galbenus de ou. Izbea peste tot, des, chibzuit si, inca dupa ce capul calului se scalda in singe, intepenit si sticlos, Florea Gheorghe mai lovi de citeva ori.
Citeste si:
La urma se apleca jos si incepu sa caute un loc unde sa-i poata lua pielea. Incalecase pe el si tragea cu amindoua miinile. Citeodata apleca pina aproape capul, apuca strâns, cu miinile, aplecindu-se pe spate si. tragind pina ce i se umflau vinele tâmplelor. Peste deal, pe cimp, ciobanii urcau pe urmele oilor,nfluierind si azvirlind maciucile dupa berbeci”.
La intoarcerea acasa, Marin opri la birt. Avea inca urme de sange pe el si batul in mana. Se duse la garla din spate de se spala pe brate si pe fata. La masa il asteptau, deja luati putin, vecinii.
“Ce faci ma, Marine…nu te mai potolesti…”
Tacut, Marin scuipa printre dinti. Apoi, cu lehamite, arunca osul. Fix in chipul binevoitorului protector al satului, Judetului Teleorman si al intregii Romanii.
“Ui’ ce sa fac bai… ma gandesc sa plec din tara, si eu, alaturi de nepotii si copiii mei. M-am saturat. Azi l-am dus la groapa si pe ultimul. Nu mai am ce face aici”.
Citeste si:
“Cu nu, Marine? Hai ca vin alegerile. Primim si noi ceva, ne-om duce viata mai incolo, ca pana acum”.
Marin tacu pret de cateva secunde. “Prin namol. Da. Centenarul namolului…”.
Dadu pe gat tuica apoi, fara sa zica nimic, pleca spre casa. Calca apasat, alunecand cand si cand fara voia lui. Glia stramoseasca i se impotrivea si ea. 100 de ani de nimic. 100 de ani de namol.
------
Fragmente din Marin Preda – nuvela Calul.
Ca mare parte din Romania, o metafora a “reusitelor” guvernantilor tarii, casa memoriala si in care s-a nascut la 1922 Marin Preda, este in paragina si gata sa cada. Romania, la 100 de ani – fara autostrazi, fara spitale moderne, fara scoli. Cu veceuri in curte si cu o noua biserica-kitsch de sute de milioane de euro. Dar plina de namol – al politicii, dar si cel real, de pe strazile neingrijite.
Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »
Te-ar putea interesa și:
