Am discutat, recent, cu un tanar roman care invata sa munceasca in stil occidental, undeva pe coasta de est a Americii. Pentru multi dintre tinerii de la noi, o astfel de experienta reprezinta suprema realizare in viata. Sa stai in America, sa ai o casa si un loc de munca platit cu 3000 de dolari pe luna este, la 24 de ani, supremul efort de imaginatie. O sa fiti la fel de mirati ca si mine atunci cand veti afla ca, Radu (un nume virtual, evident) n-are decat un singur vis: sa vina cat mai repede acasa. Sa nu va imaginati ca ar fi vorba de un copil de bani gata pentru care munca si responsabilitatile adiacente ar insemna o diminuare a recunoasterii de gasca, asa cum, din nefericire, se intampla cu multe dintre progeniturile VIP-urilor locale, obisnuite cu succesul asigurat de slugi, pentru care competitia loiala este redusa la tacere de traficul de influenta invatat de la parinti. Radu simte acut singuratatea. Ii e dor de prieteni, de vorbe de duh la ceas de seara si, mai ales, de fetele frumoase care iti incanta ochiul de-a lungul si de-a latul Romaniei si, intr-un procent suficient pentru un tanar barbat, cateodata si mintea (pe vremea tineretii mele, daca aratam prea multa inteligenta, riscam sa raman singura).
L-am intrebat, foarte serios, pe Radu daca n-a gasit, macar la universitatea care a durat 4 ani, o fata care sa-i fie alaturi, de care sa-i fie dor, cu care sa-si imparta singuratatea succesului. Mi-a raspuns: “nici una; fetele sunt prea independente. Cele destepte sunt preocupate doar de cariera si sex fara implicare. Cu cele superficiale te plictisesti, pentru ca, in oceanul de tacere in doi, ochiul n-are motive de desfatare. Radu se scoala in fiecare dimineata, conduce doua ore pana la serviciu, ajunge acasa pe la opt seara, intr-un apartament confortabil, cu 100 de posturi TV, in fata carora adoarme dupa ce consuma, in singuratatea confortului american, semipreparatele finalizate la microunde. Simbata si duminica arde, in efort fizic, de animal de povara, energiile acumulate de tineretea netraita si neconsumata. Mangaierile, caldura unui trup-pereche alaturi de care sa te trezesti sambata de dimineata, ramane doar un subiect pentru serialele ce aglomereaza cele 100 de canale de trairi virtuale. (Daca nu cumva vreo Lili, Moni sau Coco din Romania nu ia avionul catre un green card mult visat; din dragoste, evident…).
Recitind ceea ce am scris, ma intreb daca nu cumva, datorita varstei, ma gasesc in fata unor usi inchise ale intelegerii. Poate exista orizonturi pe care nu le mai pot percepe, datorita apartenentei la o generatie guvernata de alte valori ale bucuriilor cotidiene. Intre doua paragrafe scrise, ma intorc la cartile cu care mi-am umplut geamantanul la plecarea in concediu. Regasesc aceleasi valori care m-au ajutat sa navighez catre ceea ce sunt acum. Sunt oameni care accepta sa traiasca dupa retete promovate creativ, renuntind la lupta, pentru a optimiza sistemul care-i uniformizeaza pentru a-si diminua costurile de functionare. Plata pentru confort este singuratatea, eventual intr-un doi de convenienta, estompata de efectele speciale ale retetelor sexuale din paginile revistelor glossy pentru barbati si femei, neaparat diferite, dar cu acelasi obiectiv: reprize pasagere de sex in numele unei egalitati care ingenunchiaza potentialul erotic al femeii, in numele carierei, jertfa necesara pentru eficientizarea societatii inchinate unilateral zeului CONSUM.
Mi-am adus aminte de Radu citind povestea lui Hector, eroul cartii lui David Foenkinos, “Potentialul erotic al sotiei mele”, editura Humanitas.
Iata un pasaj, care ar trebui sa va incite sa deschideti cartea, pentru a afla de ce “placerea satisfacuta avea intotdeauna culoarea veninoasa a epocilor colaborationiste”. In nici un caz, n-o veti afla din paginile mondene ale revistelor de la noi!
