Acum ceva vreme, cand aparea ca o mare noutate primul caz de greva intr-o firma multi-nationala, un gazetar m-a intrebat, alarmat, daca aceasta situatie nu e un semnal prost si daca acest semnal nu submineaza increderea investitorilor. I-am raaspuns ca firmele astea au operatiuni din Burkina Fasso in Norvegia si ca sunt obisnuite cu orice; nu se sperie dintr-o greva.
Probabil ca simturile ni s-au tocit sau am devenit mult prea increzatori in steaua noastra norocoasa daca greva de la Dacia, intrata in a zecea zi, nu mai suscita nici un atac de panica. Pentru ca acum ar fi cazul. Situatia de la Dacia e foarte diferita de cea de la Coca Cola de acum cativa ani prin aceea ca, daca Coca Cola depinde de productia din Romania pentru a realiza profit, Renault nu depinde de loc. Succesul modelului Logan face oamenii sa uite ca el nu trebuie neaparat sa fie construit la Mioveni.
Cine a fost prin Germania, mai ales prin Bochum, in ultimele luni a auzit de cateva ori povestea firmei Nokia care a luat toate ajutoarele cu care a imbiat-o la landul german pentru a construi fabrica din acea localitate dupa care, la o luna dupa ce i-a expirat termenul limta minim, a impachetat tot si a mutat-o la Jucu. Aproape peste noapte. O fabrica se construieste repede si Ucraina, Egiptul sau Turcia de abia asteapta oportunitatea de a primi investitii Renault. Asta nu inseamna ca Renault va inchide fabrica Dacia, dar poate sa insemne diferenta dintre a face Romania placa turnanta a modelelor pentru tarile in curs de dezvoltare sau nu.
Mai sunt si alte motive pentru care situatia de acum e alarmanta, iar cel mai important e obtuzitatea totala a revendicarilor salariale ale sindicatelor care nu tin seama de nimic si urmaresc fara logica economica si fara intelepciune obiective inguste si absurd de excesive care fac de fapt rau propriilor membri. Nu greva in sine deranjeaza ci absurdul revendicarilor ei si rigiditatea pozitiei liderilor de sindicat.
Cum se face, insa, ca niste oameni, care teoretic sunt acolo ca sa reprezinte intresele membrilor lor, de fapt lucreaza impotriva lor? Rasunsul e ca ei nu lucreaza ca sa rezolve probleme ci ca sa fie realesi. La fel ca si in cazul politicienilor nostri, liderii de sindicat sacrifica interesele pe termen lung ale celor care i-au ales dar si ale noastre, ale tuturor, pentru a-si asigura realegerea. Prin acest tip de atitudine ei au devenit azi, dupa parerea mea, cea mai nociva forta din Romania.
Cred ca e momentul sa ne punem cu totii intrebarea cui folosesc, de fapt, sindicatele? De la 1990 incoace luam drept bun si sacrosanct dreptul muncitorilor de a face greva si dreptul sindicatelor de a-i organiza. De ce? E evident ca un sindicat rau intentionat poate face mult rau, nu doar membrilor lui dar intregii tari, prin imaginea de obtuzitate corupta pe care multi dintre liderii sindicatelor au creat-o. Si atunci, de ce sunt ele asa de sacrosancte?
Miscarea sindicala isi are originile la sfarsitul secolului 19, cand industrializarea punea pe drumuri sute de mii de muncitori manuali, cand acumularea primitiva a capitalului in marile economii punea o uriasa putere in mana angajatorilor de care acestia abuzau sistematic. Avea un sens.
Astazi traim in secolul 21, toate economiile se confrunta cu o criza acuta si persistenta de talente, puterea in relatia dintre angajator si angajat a trecut la acesta din urma. Sindicatele tot exista. La fel ca apendicele si coccisul, sunt o mostenire absurda a unui trecut de mult revolut. E vremea sa protejam interesele angajatorilor, daca trebuie sa protejam ceva, nu ale angajatilor. Are cineva curaj?
