Nu m-am mirat prea tare cand am citit prin ziare, zilele trecute, despre “MBA-ul pentru copii”, ba chiar am fost nedumerit de ce le-a venit ideea dupa atat de mult timp. Sper sa nu citeasca acest articol, poate ma vor invita si pe mine la ceremonia de “absolvire”. Sunt foarte curios sa vad cat de mult vor semana cu acei copii cu “colegii” lor mai inalti. Daca nu ii vor invata chiar profesorii sa fie mandri de “titlul” lor, atunci o vor face, fara indoiala, parintii. Probabil ca vor primi si o adresa de email cu xxx@xxx.edu, ca lucrurile sa fie clare.
Cineva a zis (cred ca Sartre, dar nu bag mana in foc pentru asta) ca “Slabiciunile parintilor sunt condamnate sa devina pasiunile odraslelor.” Acei parinti sunt convinsi ca e suficient sa aiba bune intentii, sa o faca “pentru binele copilului”. Cu mult timp in urma am cunoscut o familie care avea un copil cu o inteligenta iesita din comun, cred ca era cel mai destept copil pe care l-am intalnit eu vreodata.
Avea vreo cinci ani atunci. Tatal lui, car era un mare impatimit al fotbalului, nu parea sa aiba alt scop in viata decat sa-l vada pe copil calcandu-i pe urme si cea mai mare bucurie a lui era sa vada ca recunoaste un fotbalist dupa numarul de pe tricou. Il lua cu el pe stadioane, il tinea cu forta langa televizor ori de cate ori era vreun meci, ii arata poze cu fotbalisti carora bietul copil trebuia sa le recunoasca pe loc numele si ispravile, iar de cate ori iesea afara sa se joace trebuia sa ia neaparat si mingea cu el. Fiindca el era fericit cand vedea un meci de fotbal, atunci si copilul va fi fericit in viata, evident.
Varianta post-revolutionara a educatiei copilului se invarte – cum altfel – in jurul businessului. Fiecare se straduie “sa-l faca om” dupa cum il duce pe el capul. Unii sunt iremediabil convinsi ca e spre binele copiilor sa devina, neaparat, oameni de afaceri. Asta, mai treaca-mearga, e usor de inteles, insa sunt destui care cred ca acei copii VOR sa devina oameni de afaceri, ca ei doar ii ajuta, le “faciliteaza” aceasta “devenire”, si ii trateaza, pur si simplu, ca pe niste oameni de afaceri mai mici de statura.
Am adesea discutii aprinse cu cei care ii indeamna pe studenti sa se angajeze cat mai timpuriu, ca sa castige o experienta care mie mi se pare nu numai inutila, ci de-a dreptul daunatoare fiindca ii impiedica sa faca alte lucruri pe care nu le vor mai putea face vreodata, mai tarziu. Dupa ce termini facultatea esti transferat BRUSC in alta categorie, ti se refuza locuri si lucruri care, cu cateva zile in urma, ar fi fost privite cu ingaduinta sau chiar incurajate. Am auzit nu de putine ori despre profesori care chiar se bucura cand vad mai putini studenti prin preajma si sunt primii care ii indeamna sa se angajeze. O bataie de cap mai putin.
Acei studenti cred ca decid ei insisi pentru viata lor, ca isi “aleg” singuri viitorul. Or, in majoritatea cazurilor, “alegerea” studentilor se reduce doar la “ma angajez sau nu ma angajez?”. O alagere e cu atat mai adevarata (valida) cu cat se face intre mai multe variante, bine evaluate si intelese. Sunt destul de putini oameni “trecuti prin viata” – si cu atat mai putini studenti – care sunt capabili sa spuna despre un lucru ca le place sau nu, daca e bun pentru ei sau nu, daca il vor sa nu, numai imaginandu-si-l, citind sau auzind despre el, desi cei mai multi sunt convinsi ca pot.
Vorbesc adesea cu studentii, nu pierd nicio ocazie si ma bucur de fiecare data cand sunt invitat la vreun eveniment. Sunt surprins, de fiecare data, de cat de putine indoieli au, de cat de clar li se pare lor si de cat de convinsi sunt ca stiu ce e bine pentru ei si ce nu, si care e “drumul lor in viata”. Pe mine ma cam intristeaza.
