De unde sa incepem? Avand in vedere gradul de complexitate al actualei crize financiare, si efectele pe care le produce, nu exista un singur inceput.
Poate parea paradoxal, dar existenta atator variabile care au contribuit la o « reactie in lant » a crizei, respectiv la o amploare de proportii, face ca orice inceput sa fie aproape la fel de bun...
Dar mai intai de toate, care este volatilizarea generata in piata de capital din Statele Unite? Se vehiculeaza cifre de ordinul a 20 de trilioane de dolari care s-au volatilizat, raportate la o pierdere initiala , respectiv piederea cauzata de expunerea la imprumuturile de tip sub-prime, de doar 450-500 de miliarde de dolari. Asadar, asistam la un factor de multiplicare a volatilizarilor de cca 40 fata de valoarea pierderilor initiale.
Este foarte posibil ca nici macar sa nu fi realizat cat de aproape am fost de momentul colapsului financiar. Cred ca am fost norocosi, deoarece consecintele ar fi putut fi si mai neplacute...
Faptul ca sistemul financiar reprezinta o retea la nivel global, fara un « firewall » care sa protejeze elementele componente ale retelei, reprezinta primul indiciu al faptului ca « reteaua » nu a fost gandita pentru asa ceva.
Si pentru ca tot vorbim despre retele, se justifica o intrebare : cine este, de fapt, administratorul acestei retele vitale pentru economie ? Consecintele unei retele cu o arhitectura care nu a fost gandita pentru actualul nivel de complexitate la care asistam si, in plus, care nu are un administrator clar definit, pot fi majore.
Parte a vulnerabilitatii retelei este data si de dependenta acesteia de instrumente care contin riscuri care tin de modelele de pricing utilizate. Mai concret, este vorba despre existenta unei dependente excesive de evaluarile agentiilor de rating.
Pentru a da un exemplu, cea mai seniora transa a unui produs financiar de tip CDO ( vezi si « Anatomia unei Crize ») a fost evaluata cu rating-ul « AAA ».
In acest caz, probabilitatea de « default », respectiv probabilitatea ca transa sa nu-si onoreze obligatia de plata este de, aproximativ, 1bp (1 basis point=0.01%=0.0001)
In plus, o buna parte din investitorii in aceste transe, s-au asigurat la asiguratori specializati (monoliners), al caror calificativ era tot «AAA».
Asadar, care era probabilitatea ca respectiva transa, cu toate calificativele exceptionale, sa intre in incapacitate de plata/ default ??
Probabilitatea de default care rezulta este suficient de mica incat, daca ar fi sa credem ca rezultatul este corect, am fi siguri ca, pe termen scurt, nimic nu s-ar fi putut intampla... Corect, nu-i asa ? Ei bine, nu !
Clientii (institutionali) care au incercat sa-si inchida pozitiile de cumparare, nu au gasit contrapartida, realizand tardiv ca ceva nu era tocmai in regula cu rating-ul produselor pe care le detineau in portofoliu... Asadar, cum stam ? Cand putem avea incredere in rating-uri si cand nu ?
Acum nu trebuie sa cadem in cealalta extrema. Nu toate rating-urile sunt eronate, dar expertii constata faptul ca presiunea este foarte mare pe agentiile de rating, iar puterea pe care acestea o au, nu este dublata si de o responsabilitate/ reglementare pe masura.
Pe de alta parte, daca suntem de acord cu faptul ca o evaluare, un model de pricing, etc, reprezinta doar o perceptie asupra realitatii, dar in nici intr-un caz realitatea insasi, de ce continuam sa ne miram de faptul ca agentiile de rating nu pot depasi constrangerea data de un model?
Un alt aspect, despre care se discuta mai rar, tine de « due diligence ». Cineva nu si-a facut temele cand a lasat totul pe seama agentiilor de rating. Investitorii sofisticati, precum cei institutionali, au profesionisti bine pregatiti pentru a intelege, cel putin, sursa de venituri a acestor produse financiare.
Daca s-ar fi parcurs acest proces obligatoriu pentru a intelege baza mecanismului de securitizare, discrepanta intre rating-urile acordate si perceptia proprie ar fi fost suficient de mare, iar decizia de a investi, probabil, alta.
Mai departe, inclusiv acordul Basel II a avut contributia sa la actuala criza. Acordul prevede o multitudine de aspecte importante referitoare la dimensiunea si compozita capitalului unei banci, acoperind riscurile de credit, piata si operational. Ceea ce nu a prevazut, pana de curand, a fost managementul complex al riscului de lichiditati, principiile prevazute in documentul emis acum 8 ani fiind depasite de realitatile actualei crize.
Imediat dupa ce criza a generat primele « victime », noului acord i-a fost adaugata si prima propunere mai consistenta, in ceea ce priveste managementul riscului de lichiditate.
Efectul dorit al noului document consultativ este unul de ajustare a nivelului lichiditatilor, astfel incat, institutiile de credit sa poata rezista unor multitudini de scenarii si teste de stres la riscul de lichiditate.
Dar cel mai important aspect pentru publicul larg il reprezinta obligativitatea institutiilor de credit de a publica informatii referitoare la nivelul si managementul lichiditatilor.
Asadar, normele de adecvare a capitalului, pe care a fost pus un accent deosebit, nu au fost suficiente pentru a contracara efectele acestei crize, deoarece a lipsit coroborarea cu norme adecvate de management al lichiditatilor.
Dupa cum s-a observat, criza a fost posibila si datorita faptului ca, o institutie financiara poate intra in dificultate si, in cele din urma, in stare de faliment, mai inainte ca pierderile inregistrate de aceasta sa fie mai mari decat cerintele de capital prevazute de prezentul acord.
Spre exemplu, unele banci au intrat in stare de faliment datorita retragerii precipitate a furnizorilor de lichiditate, nu datorita pierderilor inregistrate de acestea, pierderi care inca se situau sub nivelul capitalului.
Astfel, s-a creat o importanta fuga dupa lichiditati, simultan cu apelurile in marja ale dealer-ilor, lichiditatile acestor banci « evaporandu-se » intr-o fractiune din timpul « normal », utilizat la dimensionarea nivelului lichiditatilor.
Nici cei mai buni specialisti nu au putut sa prevada scenariul unei goane disperate dupa lichiditati, care sa conduca la norme adecvate de management al riscului de lichiditate.
Ca o paranteza, Banca Nationala, alaturi de alte banci centrale, publica , printre multe alte date, inclusiv gradul de adecvare al capitalurilor la riscuri (credit, piata, operational).
Dupa cum rezulta din raportul prezentat de BNR, la sfarsitul lunii martie 2008, toate bancile utilizau Abordarea Standard pentru adecvarea capitalului la riscuri. Exceptie faceau doar cateva banci, care abordau varianta avansata (AMA) pentru adecvarea capitalului la riscul operational.
Abordarea Standard are avantajul ca, fiind cea mai simpla si directa dintre toate abordarile prevazute in acord, este si cea mai conservatoare.
In consecinta, capitalurile sunt, pana la un anumit «nivel », mai mari decat cele care rezulta din aplicarea metodelor mai sofisticate (“Internal Risk Based”, sau IRB).
In conditiile in care exista o supradimensionare a capitalurilor, semnalul dat este unul bun ! Mai mult, din raportul mentionat pe site-ul BNR, gradul total de adecvare al capitalului se situa la nivelul de 13%, in vreme ce, gradul minim acceptat, conform BII, este de 8%.
Un alt aspect pozitiv ar fi acela ca, asa numitul « Tier 1 »/ Nivelul 1 al capitalului era de 10% din valoarea (ajustata) a activelor sistemului, in vreme ce, valoarea minima este de 4%. Nivelul 1 al capitalului este cel mai important, intrucat acesta are gradul de lichiditate cel mai ridicat.
Astfel, luand toti acesti indicatori drept baza a evaluarii soliditatii sistemului bancar romanesc, putem fi de acord, de principiu, cu faptul ca bancile din sistemul nostru bancar sunt solide.
Partea mai putin clara, este legata de faptul ca, Abordarea Standard se bazeaza pe rating-urile acordate corporatiilor de catre agentiile de rating. Aceasta inseamna ca, daca portofoliul bancilor din sistem este concentrat pe corporatii care sunt evaluate de agentii, trebuie sa ne bazam, in totalitate, pe aceste ratinguri.
Astfel, totul tine de compozita portofoliilor si de cat de corecte sunt calificativele acordate.
Pe de alta parte, s-a observat ca nu subdimensionarea capitalurilor ci lipsa lichiditatilor a fost factorul amplificator al crizei si generator de falimente. Ori, din acest punct de vedere, nu exista, deocamdata, indicatori transparenti.
Totusi, dupa cum mentionam anterior, Basel II a fost modificat in sensul calculului si publicarii indicatorilor de lichiditate, atat in conditii normale cat si in conditii limita.
O alta vulnerabilitate a Abordarii Standard este aceea ca, de la un anumit nivel in sus al probabilitatii de default (Pd), nivelul capitalului care rezulta tinde sa fie mai redus decat cel aferent abordarii bazate pe « modele interne » (IRB).
Altfel spus, in momente de criza, momente in care calificativele scad, sau in situatia in care portofoliul este alcatuit din entitati cu rating scazut, Abordarea Standard conduce la capitaluri sensibil mai mici, decat in situatia in care s-ar utiliza o abordare mai sofisticata (IRB).
Revenind, componenta extrem de importanta pentru gestionarea riscurilor, este partea de Enterprise Risk Management (ERM). ERM-ul cel mai important indicator al starii si capabilitatilor management-ului de risc la nivelul unei entitati financiare. Probabil ca, datorita importantei pe care o are ERM-ul, publicarea unor date referitoare la auditul aceastei componente esentiale pentru gestionarea corecta a riscurilor, va deveni un element standard.
In fapt, ERM-ul este atat de important incat, daca nu este suficient de performant, face ca partea de adecvare a capitalurilor sa devina un element insuficient.
Importanta ERM-ul a fost recunoscuta inclusiv de anumite agentii de rating, care au inclus aceaasta componenta in rapoartele de evaluare a riscului.
Dar una dintre cele mai delicate probleme, atat in aceasta criza cat si in multe altele, este partea de « incentive management ».
In jurul acestui sistem « graviteaza» toate celelalte elemente. Aceasta reprezinta o piatra de hotar intre ce este si ce va fi.
Spre exemplu, daca se va continua cu acordarea de « stock options », care sa confere management-ului o atractie fatala, care pune toata presiunea pe termen scurt, iar masurarea performantelor nu va contine o parte obligatorie de ajustare a performantelor in functie de riscul modelului de business ( cum si din ce anume face institutia bani), riscul unei alte crize financiare va ramane major.
Asadar, pentru a evalua soliditatea sistemului bancar, alaturi de gradul de adecvare al capitalurilor, trebuie sa consideram arhitectura retelei financiar-bancare globale, ERM-ul, managementul lichiditatilor, metoda utilizata pentru cuantificarea riscurilor ( Standard, IRB, etc), cat si managementul compensatiilor.
Lista nu este exhaustiva, dar arata faptul ca paradigma « sistemul bancar solid= nivel adecvat al capitalurilor» este, intr-o buna masura, depasita.
Deocamdata si din fericire, modelul capitalismului american nu este intr-o criza profunda. Deocamdata, se indreapta catre o perioada de transformare si adaptare necesara/obligatorie, spre un alt model...mai stabil, cu o frecventa mai redusa a numarului de bifurcatii/ crize gestionabile.
Capitalismul american a fost cel care a facut posibila generarea celei mai inalte rate de inovatie din industria de bunuri si servicii.
Ca urmare, cresterea productivitatii muncii in economia Statelor Unite, masurata prin intermediul indicatorului preferat de economisti, MFP (multifactor productivity), a devansat serios, in ultimii 10-12 ani, productivitatea tuturor celorlalte economii europene. O singura exceptie de la aceasta regula este Finlanda.
Aceasta masura a productivitatii este, in acelasi timp, o masura a eficientei capitalurilor investite.
Cu astfel de rezultate, o buna parte din modelul capitalismului american este conceput pentru a rezista.
Dar, ca in orice alt sistem, un model poate deveni victima propriului sau succes. Riscul cel mai mare este cel al necunoasterii sau al ignorarii mecanismelor, care-l fac atat de puternic, cat si atat de vulnerabil.
Asistam in prezent la o mare bifurcatie in viitorul nostru, cu efecte ireversibile si foarte greu de cuantificat pe termen mediu si lung pentru economia globala.
Desi nu putem sti ce ne rezerva viitorul, stim totusi ca, gratie acestor bifurcatii, se pot rescrie conditiile initiale/ o parte din secventele «codului genetic», apartinand noului viitor in care urmeaza sa traim.
