Intelectualul si politica

Orice concept trebuie sa realizeze o taietura tipologica in multimea denotatiilor posibile, altfel el nu are nici o semnificatie (din punct de vedere teoretic) si, desigur, nici o utilitate (din punct de vedere practic). Conceptul de intelectual se supune acestui principiu constitutiv. Astfel, daca toate persoanele existente (sau posibile) ar indeplini criteriile suficiente pentru a fi calificate drept intelectuali, atunci acest calificativ ar fi superfluu, deoarece ar putea fi, la fel de bine, aplicat sau neaplicat. In plus, calificativul in cauza ar putea fi substituit de orice alt calificativ, cu conditia ca acesta din urma sa verifice criteriile suficiente constitutive. Prin urmare, conceptul de intelectual trebuie sa contina o determinatie sectoriala, trebuie sa poata extrage din multimea posibila a denotatilor sai, o anumita parte.

Am mai aratat faptul ca intelectualismul nu are o legatura cauzala nemijlocita cu instructia sau cu gradul de instructie, cu sfera preocuparilor etc. In plus, daca am accepta un asemenea criteriu constitutiv (gradul de instructie sau prezenta anumitor dexteritati etc.) am accepta faptul ca, de exemplu, orice licentiat intr-un domeniu, sau orice doctor intr-o materie este, ipso facto, intelectual (lasam la o parte faptul ca majoritatea acestor licentiati sunt convinsi de aceasta apartenenta, iar unii chiar o clameaza: „eu, ca intelectual…etc. etc.”) Atunci cum am putea justifica, din punct de vedere moral (sau, mai bine zis, din punctul de vedere al contractului social) faptul ca unele persoane au acces la dobandirea calitatii de intelectual iar altele nu? Nici un concept nu trebuie sa faca taieturi tipologice imorale.

In acest context, as dori sa propun un alt criteriu constitutiv pentru conceptul de intelectual. Voi spune ca se califica drept intelectual acea persoana capabila sa elaboreze un model teoretic (abstract, pe baze filosofice generale, chiar daca nu neaparat metafizice) privind sensul vietii si locul ocupat de fiinta umana in lume.

Desigur, nu trebuie ca acest model sa fie neaparat original (probabil am putea considera ca intelectualul la superlativ ar putea fi acea persoana capabila de un model original despre viata si lume), el poate fi si un model existent, la care persoana in cauza adera sau pe care si-l asuma din punct de vedere cultural. Aceasta aderare sau asumare trebuie, insa, sa indeplineasca anumite conditii cumulative, pentru ca aderarea sau asumarea respectiva sa fie echivalenta cu elaborarea modelului in mod original: sa fie deliberativa – adica trebuie sa existe o reflectie critica premergatoare deciziei de aderare sau asumare, generativa – adica modelul in cauza trebuie sa devina matricea comportamentala fundamentala a persoanei, respectiv persistenta – adica persoana in cauza trebuie sa evite pendularea excesiva intre modele radical diferite (desi aceasta conditie nu trebuie, in nici un caz, sa blocheze reconsiderarile axiologice).

Se poate spune, in acest context, ca restul persoanelor (cele care nu verifica acest criteriu constitutiv) nu sunt intelectuali? Din punct de vedere logic, desigur, se poate spune acest lucru. Numai ca, de data aceasta, excluderea din categoria intelectualilor nu mai are o semnificatie degradanta, umilitoare, ci are doar semnificatia unei tipologii asociate unui criteriu. In plus, criteriul constitutiv propus aici este non-concurential (sau non-rival): el permite oricarei persoane, in orice moment, sa devina intelectual – pentru asta nu-i nevoie de un fapt social ci de un fapt exclusiv personal: elaborarea sau preluarea deliberativa a unui model filosofic privind lumea si viata.

Desigur, procesul este simetric: orice persoana care face parte din randul intelectualilor (pe baza criteriului propus) poate parasi aceasta „clasa” daca inceteaza sa verifice cele trei conditii expuse mai sus. Din pacate (sau din fericire, pentru ca procesul poate functiona in mod auto-reglator sau chiar sanitar) multi pretinsi intelectuali au esuat in verificarea consecventa a celor trei conditii mentionate si, astfel, au iesit din categoria ravnita dar pe care au dobandit-o prin impostura (au mimat intrunirea criteriului constitutiv si, ca urmare, au incalcat cele trei conditii de functionare a criteriului in cauza).

Activitatea politica are cateva determinatii care o identifica in multimea de activitati umane: este o activitate practica - circumscrisa la identificarea, proiectarea si implementarea de solutii practicabile, istorica - orizontul de formulare a obiectivelor este, de regula, circumscris la o sectiune relativ mica a societatii umane, de regula (cel putin in zilele noastre), la nivel statal, necesara - orice grup de indivizi umani genereaza (in mod necesar, prin mecanismul sinergiei) o infrastructura praxiologica care este obiectivata, in mod obisnuit, prin structura institutionala a acelui grup (fie in mod codificat, formal, fie in mod necodificat), si, nu in ultimul rind, o activitate sociala – circumscrie cel putin doi indivizi umani care interactioneaza in orice fel.

Daca acceptam cele patru determinatii ca fiind definitorii pentru activitatea politica, atunci trebuie sa observam ca acestea permit „intrarea” si a altor activitati sociale care, dupa cutumele pe care le respectam, nu sunt de natura politica: de exemplu, si actiunea morala verifica cele patru determinatii. Aceasta inseamna ca ne mai trebuie un criteriu, si anume unul care sa asigure separarea casanta a activitatii politice de alte specii de activitati ale genului social. In acest sens, propunem urmatorul criteriu de alegere: activitatea politica este acea activitate sociala care, pe langa determinatiile mentionate mai sus, mai are o determinatie si anume pe aceea ca implementeaza (de fapt, aspira, in mod asimptotic, sa implementeze) un proiect intelectual. Este vorba, desigur, despre modelul teoretic despre lume si viata evocat mai sus, in incercarea de definire a intelectualului.

De ce ar intra intelectualul in activitatea politica?

Pe baza celor de mai sus, este evident faptul ca exista cel putin o zona de intersectie, de suprapunere, intre determinatiile intelectualului si determinatiile activitatii politice: acest element comun este modelul teoretic (filosofic, ideologic) despre lume si viata, care anima ambele entitati.

Aceasta inseamna ca intelectualul care aspira sa testeze propriul model teoretic in ceea ce priveste practicabilitatea sa nu poate face asta decat intrand in activitatea sociala care are drept ideal tocmai implementarea modelelor teoretice despre lume si viata, adica in activitatea politica.

Pe baza logicii de mai sus, ar insemna ca partidele politice – instrumentele institutionale prin intermediul carora se obiectualizeaza activitatea politica – ar detine o sumedenie de modele teoretice care reclama testarea lor istorica (contingenta), ceea ce ar face impracticabila activitatea politica insasi (sub aspectul coerentei si al eficacitatii).

In realitate, lucrurile se simplifica de la sine, deoarece, asa cum am precizat, nu toti intelectualii doresc sa testeze si sa obiectualizeze propriul model teoretic.

La nivelul celor care decid sa intre in activitatea politica in scopul propunerii propriului model pentru a fi implementat/testat social, exista anumite afinitati ideatice care fac ca intelectualii in cauza sa se poata grupa, in structuri relativ omogene, ceea ce reduce exponential numarul de modele teoretice distincte care asteapta validarea prin actiune politica.

Pentru primul caz vom spune ca functioneaza un criteriu de alegere extrem de eficace, propus de filosoful rationalist Immanuel Kant. Interpretarea ideii propuse de marele filosof este urmatoarea: norma ta de comportament social sa fie in asa fel incat sa-ti doresti ca ea sa fie codificata pentru uzul universal (adica sa se exercite, prin intermediul celorlalti, asupra ta insuti). Acest criteriu triaza drastic numarul intelectualilor care si-ar dori sa intre in activitatea politica.

Pentru cel de-al doilea caz, vom spune ca, in fapt, numarul modelelor teoretice elaborate despre lume si viata este extrem de mic. Sansele ca un numar mare de intelectuali sa adere sau sa-si asume acelasi model teoretic sunt enorme. Ca urmare, omogenitatea ideologica a partidelor politice este relativ mare (dar nu totala, desigur). In acest context, sarcina implementarii unui anumit model teoretic asumat la nivelul partidului politic este usurata considerabil.

In plus, in cele mai multe cazuri, un intelectual isi poate apropria un model teoretic care este deja avut in vedere de un anumit partid politic, in felul acesta partidul in cauza actionand ca un atractor (intelectualul adera sau isi asuma exact acel model). Acesta este motivul pentru care partidele politice care au modele teoretice despre lume si viata (adica au doctrine politice, economice, sociale etc.), clare, distincte si casant exprimate atrag, in genere, mai multi intelectuali decat cele care mimeaza detinerea unor asemenea modele si care functioneaza, de fapt, pe baza de coincidenta (care este, in mod necesar, conjuncturala) de interese personale sau interese de grup, interese care nu au fost teoretizate intr-o doctrina politica.


Setari Cookie-uri