S-a comentat mult in ultima vreme pe marginea unui sondaj care arata ca unuia din trei romani ii este teama ca isi va pierde locul de munca in acest an.
Nu am fost vazut cu ochi buni, nici de catre angajati si nici de catre angajatori, cand i-am raspuns reporterului ingrozit de veste (sarcina de serviciu!) ca asta e mai degraba un semn de indreptare catre normalitate decat prilej de ingrijorare si ca aceste cifre nu ar surprinde pe nimeni intr-o tara civilizata si dezvoltata nici in vremuri bune, cu atat mai putin in cele de acum.
Nici consultantii nu cred ca mi-o vor ierta usor, de vreme ce ei fac bani buni sfatuind firmele ca un angajat fara nicio grija inseamna profit curat pentru manageri. Ca si cum ar trebui sa-i spui angajatului ca nu conteaza daca pe piata sunt atatia altii mai buni decat el, ar fi absurd sa isi inchipuie ca unul din “aceia” ar putea sa-i ia locul, vreodata.
Ce spun mai rar consultantii este ca nu frica angajatului de a fi pedepsit atunci cand greseste este contraproductiva, ci combinatia frica-neincredere e cea care poate avea efecte dezastruoase asupra comportamentului angajatului, a atitudinii acestuia fata de angajator, fata de cei din jurul lui si, in final, asupra rezultatelor sale si ale organizatiei.
Angajatii accepta cu usurinta un sistem punitiv sever in cazul in care au toata increderea ca este aplicat sistematic, nediscriminatoriu, echitabil, ca e insotit intotdeauna de un sistem de recompense bine proportionat si construit pe principii etice.
Studiile au aratat clar ca un angajat e mai frustrat cand vede ca unui coleg i se trec abaterile cu vederea decat atunci cand e el insusi pedepsit pentru greselile proprii.
Cu alte cuvinte, injustitia sociala e mai greu de suportat decat greutatile echitabil distribuite in comunitate. Teoreticienii umanisti si sindicalistii incearca din rasputeri sa ne convinga ca, chiar in lipsa unui sistem punitiv, cei rau intentionati vor “ceda” in fata celor virtuoasi, din rusine sau din alte motive, printr-un proces natural de contagiune sociala. Ar fi frumos, insa asta nu se va intampla! Sau, daca se va intampla vreodata, niciunul dintre noi nu va mai fi atunci in viata. De aceea frica angajatilor de la Stat ne-a dus unde suntem acum cu totii, pe cand cea din firmele private serioase duce la cresterea competitivitatii.
Nu am fost vazut cu ochi buni, nici de catre angajati si nici de catre angajatori, cand i-am raspuns reporterului ingrozit de veste (sarcina de serviciu!) ca asta e mai degraba un semn de indreptare catre normalitate decat prilej de ingrijorare si ca aceste cifre nu ar surprinde pe nimeni intr-o tara civilizata si dezvoltata nici in vremuri bune, cu atat mai putin in cele de acum.
Nici consultantii nu cred ca mi-o vor ierta usor, de vreme ce ei fac bani buni sfatuind firmele ca un angajat fara nicio grija inseamna profit curat pentru manageri. Ca si cum ar trebui sa-i spui angajatului ca nu conteaza daca pe piata sunt atatia altii mai buni decat el, ar fi absurd sa isi inchipuie ca unul din “aceia” ar putea sa-i ia locul, vreodata.
Ce spun mai rar consultantii este ca nu frica angajatului de a fi pedepsit atunci cand greseste este contraproductiva, ci combinatia frica-neincredere e cea care poate avea efecte dezastruoase asupra comportamentului angajatului, a atitudinii acestuia fata de angajator, fata de cei din jurul lui si, in final, asupra rezultatelor sale si ale organizatiei.
Angajatii accepta cu usurinta un sistem punitiv sever in cazul in care au toata increderea ca este aplicat sistematic, nediscriminatoriu, echitabil, ca e insotit intotdeauna de un sistem de recompense bine proportionat si construit pe principii etice.
Studiile au aratat clar ca un angajat e mai frustrat cand vede ca unui coleg i se trec abaterile cu vederea decat atunci cand e el insusi pedepsit pentru greselile proprii.
Cu alte cuvinte, injustitia sociala e mai greu de suportat decat greutatile echitabil distribuite in comunitate. Teoreticienii umanisti si sindicalistii incearca din rasputeri sa ne convinga ca, chiar in lipsa unui sistem punitiv, cei rau intentionati vor “ceda” in fata celor virtuoasi, din rusine sau din alte motive, printr-un proces natural de contagiune sociala. Ar fi frumos, insa asta nu se va intampla! Sau, daca se va intampla vreodata, niciunul dintre noi nu va mai fi atunci in viata. De aceea frica angajatilor de la Stat ne-a dus unde suntem acum cu totii, pe cand cea din firmele private serioase duce la cresterea competitivitatii.
