Si pe vremea lui Ceausescu existau firme straine in Romania: Rank Xerox, Asea Brown Boveri (ABB), Sandoz, Crescent, Marubeni, Wilhelm (austrieci), Monsanto (americani), Castolin (elvetieni), Export Consult (tot austrieci) si inca vreo cateva. Acestea aveau si angajati romani (inclusiv directori generali), pe care insa nu aveau voie sa-i angajeze direct, ci numai prin intermediul ARGUS-ului, care facea ceea ce acum am numi “leasing de personal”. Dintre cei care au condus acele firme au ramas foarte putini, eu mai stiu doar trei: Marian (Mike) Popa care a preluat conducerea Rank Xerox inca din 1985, la 31 de ani (era cel mai tanar manager din pepiniera ARGUS), a condus Xerox si dupa ‘90 si acum are afaceri de succes in mai multe domenii, Marietta Schott, care se afla inca in fruntea Export Consult-ului si Dan Voiculescu, care stim cu totii ce face.
Imediat dupa Revolutie, o parte dintre romanii cu initiativa au inceput sa-si caute joburi la firmele private nou infiintate, mai ales la cele straine. Cealalta parte au pornit direct ca antreprenori. Se pare ca nu mai stie nimeni cine a facut prima firma din Romania, dupa Decretul 54 din februarie 1990. Arhivele s-au pierdut. A incercat si Ziarul Financiar in urma cu cativa ani sa-i gaseasca pe primii antreprenori din Romania, insa nu a reusit.
Chiar inainte de a aparea acel faimos decret, un nerabdator a deschis primul bar privat din Bucuresti pe str. Maria Rosetti, la intersectia cu str. Galati (acum Vasile Lascar), chiar in spatele benzinariei. Era inca iarna, la cateva saptamani de la Revolutie. Si eu am fost printre primii 50 cei mai grabiti antreprenori (asa mi-au spus la inregistrare), cu firma inscrisa in mai 1990 prin acelasi decret care legifera (provizoriu, totusi) aparitia capitalismului in Romania. Patriciu spune ca el a fost primul capitalist, insa cred ca incepe numaratoarea de la Legea 31, aparuta ceva mai tarziu in acel an, si care e in vigoare si astazi. Doru Buscu si Florin Cojocariu au infiintat prima agentie de publicitate, DBF (adica Doru Buscu si Florin), in 1990, intr-o bucatarie de 6mp din blocul Gradinita de pe Magheru, iar Rank Xerox le-a fost primul client. Prima reclama la o marca straina se pare ca a aparut in martie 1990 pe coperta 4 a revistei Actualitatea Romaneasca (devastata si inchisa de mineri la cateva numere de la aparitie), pentru care Rank Xerox a platit in barter la 2,5$/cmp. Pe aceeasi coperta, in numarul urmator, a aparut o reclama la Hewlett Packard, prin Rom Team Solutions, daca imi amintesc eu bine, iar prima reclama TV pe care o stiu era la Adidas Torsion.
Primii angajati ai firmelor private bine cotate primeau salarii cam de 100$, adica dublul salariului mediu din vremea aceea. Se putea trai foarte bine cu atata banet, daca tinem seama ca eu am inchiriat cu 80$/ luna o vila de vreo 200mp in centrul Bucurestiului (pe la Armeneasca) pentru prima mea afacere (o revista). Silviu Hotaran, primul om pe care l-am recrutat eu pentru o firma straina, in 1990, a primit un salariu de 300$/ luna, bani care echivalau cu o putere de cumparare de vreo 8,000€ in zilele noastre. Primele salarii de peste 1,000$/ luna despre care am auzit vorbindu-se pe piata, in anii urmatori, au fost cele de la Digital, o multinationala din IT venita via filiala lor din Franta. Noutatea era ca toti angajatii importanti ai firmei (Calin Tatomir, Bogdan Cocora, Mihai Pascadi, printre altii, pe atunci) primeau salarii peste acest “prag psihologic”, si nu doar cate un director general mai norocos, despre care unii mai bagau cateodata mana in foc spunand ca au auzit din surse sigure ca “ala sare de mie”. Secretara lor avea 700$, la recomandarea lui Coopers & Lybrand, carora Digital le-a cerut sa faca primul studiu salarial din Romania. Greu de spus cum au adunat si interpretat ei cifrele, insa am auzit ca cei de la Digital nu le-au fost foarte recunoscatori.
Ca si acum, firmele private (mai ales cele straine) se fereau ca de ciuma de angajatii de la Stat, asa ca se uitau tot timpul dupa oameni cat mai “neinfectati”, marea majoritate a lor fiind intre 25 si 30 de ani. Pentru posturile mai importante erau vizati oameni de 30 – 35 de ani, care trebuiau insa sa treaca printr-o scurta “carantina” inainte de a fi confirmati pe posturile cele mai mari. Oricum, perioada de “ucenicie” era infima fata de lungii ani pe care trebuiau sa-i treaca “omologii” lor din tarile occidentale inainte de a ajunge, pas cu pas, pe posturile echivalente, insa la varste cam cu 10 ani mai inaintate decat ajungeau cei de la noi. Nu e de mirare ca o astfel de ascensiune neobisnuita li s-a urcat multora foarte repede la cap si i-a fcaut sa creada ca e in intregime meritul lor. De fapt, era suficient sa nu faca prostii pra mari ca sa fie “aspirati” in sus de evenimentele rapide, aproape fara stirea lor, ca sa-si vada salariile crescand la fiecare 3 luni si ca sa ameninte ca isi dau demisia daca nu sunt promovati cel putin anual. In 1993 am avut un candidat care isi negocia un salariu de 450$ pentru un post de sef contabil la o firma din domeniul agricol. Zece ani mai tarziu refuza 25,000$ ca presedinte de banca. Pe Loudovic, Roger, Michel si Walid i-am cunoscut chiar cand au venit in Romania cu 80$ in buzunar si si-au inceput prima afacere in WC-urile dezafectate ale Salii Floreasca. Le imprumutam masina mea veche, din cand in cand, pentru ca imi erau dragi. Acum mi-au promis ca imi imprumuta si ei elicopterele lor, dar numai dupa ce imi iau brevetul de pilotaj. I-am cunoscut aproape pe toti oamenii despre care s-a scris sau se scrie inca in ziare si am fost martor tacut la marirea, la prabusirea sau la declinul lor.
Cred ca prin 2005 am inceput sa vad primii manageri ai “generatiei de aur” care incepeau sa aiba dificultati in a gasi joburi cu salarii din ce in ce mai mari, si pe unii dintre ei chiar cum acceptau lefuri ceva mai mici decat aveau inainte. Cazuri sporadice, la inceput, apoi din ce in ce mai dese si mai sonore. De cand cu criza, trendul a devenit vizibil, adica un fenomen usor observabil, sitematic si predictibil.
Poate ca fara criza situatia ar fi fost mai usor de disimulat. Multi dintre managerii care erau “pe val” in anii ‘90 au acum 50+ de ani, si putini reusesc sa se mai mentina pe palierul de top al carierei, pentru unii a inceput inevitabilul declin. Au inceput sa fie marginalizati, fie pentru ca au salarii prea mari, care nu se mai justifica astazi, fie ca fac nota discordanta printre noii angajati, fie ca, pur si simplu, unora cu putere de decizie (ei insisi din noua generatie) nu le place sa aiba prea multi “batrani” in jur. Nu toti, insa, sunt realisti, si nu accepta cu resemnare situatia. Am vazut izbucniri de furie, de frustrare, lacrimi, argumentatii patetice, umiliri, depresii, amenintari cu justitia. Multi inca asteapta o iluzorie recunostinta din partea Firmei pentru viata si relatiile lor sacrificate, preferand sa nu creada ca firmele astea nu sunt niste vietati, ca nu au sentimente si ca nu “raspund” cu aceeasi momenda semnalelor de afectiune si de efuziune care le sunt adresate.
Si a mai venit si vremea “platirii politelor” si a razbunarii: “George, oameni pe care i-am crescut cu mana mea, ani de zile, pana au ajuns unde-au ajuns, si uite ce-mi fac acuma. Nu m-as fi asteptat niciodata la asa ceva din partea lor...” E un spectacol trist, dar fascinant, la care generatia de manageri 2000 ar trebui sa ia aminte.
Altii si-au pregatit cu grija momentul si incep sa treaca la “coborarea de pe soclu” intr-o maniera controlabila si onorabila, de obicei printr-un business antreprenorial sau semi, pregatit cu multi ani inainte. E drept, nu intotdeauna doar cu banii si cu resursele proprii, ci si cu cele ale firmei, dar asta face parte din “regula jocului”. Noroc ca si unii si altii au acum copii si isi pot proiecta toate idealurile intr-acolo...
Imediat dupa Revolutie, o parte dintre romanii cu initiativa au inceput sa-si caute joburi la firmele private nou infiintate, mai ales la cele straine. Cealalta parte au pornit direct ca antreprenori. Se pare ca nu mai stie nimeni cine a facut prima firma din Romania, dupa Decretul 54 din februarie 1990. Arhivele s-au pierdut. A incercat si Ziarul Financiar in urma cu cativa ani sa-i gaseasca pe primii antreprenori din Romania, insa nu a reusit.
Chiar inainte de a aparea acel faimos decret, un nerabdator a deschis primul bar privat din Bucuresti pe str. Maria Rosetti, la intersectia cu str. Galati (acum Vasile Lascar), chiar in spatele benzinariei. Era inca iarna, la cateva saptamani de la Revolutie. Si eu am fost printre primii 50 cei mai grabiti antreprenori (asa mi-au spus la inregistrare), cu firma inscrisa in mai 1990 prin acelasi decret care legifera (provizoriu, totusi) aparitia capitalismului in Romania. Patriciu spune ca el a fost primul capitalist, insa cred ca incepe numaratoarea de la Legea 31, aparuta ceva mai tarziu in acel an, si care e in vigoare si astazi. Doru Buscu si Florin Cojocariu au infiintat prima agentie de publicitate, DBF (adica Doru Buscu si Florin), in 1990, intr-o bucatarie de 6mp din blocul Gradinita de pe Magheru, iar Rank Xerox le-a fost primul client. Prima reclama la o marca straina se pare ca a aparut in martie 1990 pe coperta 4 a revistei Actualitatea Romaneasca (devastata si inchisa de mineri la cateva numere de la aparitie), pentru care Rank Xerox a platit in barter la 2,5$/cmp. Pe aceeasi coperta, in numarul urmator, a aparut o reclama la Hewlett Packard, prin Rom Team Solutions, daca imi amintesc eu bine, iar prima reclama TV pe care o stiu era la Adidas Torsion.
Primii angajati ai firmelor private bine cotate primeau salarii cam de 100$, adica dublul salariului mediu din vremea aceea. Se putea trai foarte bine cu atata banet, daca tinem seama ca eu am inchiriat cu 80$/ luna o vila de vreo 200mp in centrul Bucurestiului (pe la Armeneasca) pentru prima mea afacere (o revista). Silviu Hotaran, primul om pe care l-am recrutat eu pentru o firma straina, in 1990, a primit un salariu de 300$/ luna, bani care echivalau cu o putere de cumparare de vreo 8,000€ in zilele noastre. Primele salarii de peste 1,000$/ luna despre care am auzit vorbindu-se pe piata, in anii urmatori, au fost cele de la Digital, o multinationala din IT venita via filiala lor din Franta. Noutatea era ca toti angajatii importanti ai firmei (Calin Tatomir, Bogdan Cocora, Mihai Pascadi, printre altii, pe atunci) primeau salarii peste acest “prag psihologic”, si nu doar cate un director general mai norocos, despre care unii mai bagau cateodata mana in foc spunand ca au auzit din surse sigure ca “ala sare de mie”. Secretara lor avea 700$, la recomandarea lui Coopers & Lybrand, carora Digital le-a cerut sa faca primul studiu salarial din Romania. Greu de spus cum au adunat si interpretat ei cifrele, insa am auzit ca cei de la Digital nu le-au fost foarte recunoscatori.
Ca si acum, firmele private (mai ales cele straine) se fereau ca de ciuma de angajatii de la Stat, asa ca se uitau tot timpul dupa oameni cat mai “neinfectati”, marea majoritate a lor fiind intre 25 si 30 de ani. Pentru posturile mai importante erau vizati oameni de 30 – 35 de ani, care trebuiau insa sa treaca printr-o scurta “carantina” inainte de a fi confirmati pe posturile cele mai mari. Oricum, perioada de “ucenicie” era infima fata de lungii ani pe care trebuiau sa-i treaca “omologii” lor din tarile occidentale inainte de a ajunge, pas cu pas, pe posturile echivalente, insa la varste cam cu 10 ani mai inaintate decat ajungeau cei de la noi. Nu e de mirare ca o astfel de ascensiune neobisnuita li s-a urcat multora foarte repede la cap si i-a fcaut sa creada ca e in intregime meritul lor. De fapt, era suficient sa nu faca prostii pra mari ca sa fie “aspirati” in sus de evenimentele rapide, aproape fara stirea lor, ca sa-si vada salariile crescand la fiecare 3 luni si ca sa ameninte ca isi dau demisia daca nu sunt promovati cel putin anual. In 1993 am avut un candidat care isi negocia un salariu de 450$ pentru un post de sef contabil la o firma din domeniul agricol. Zece ani mai tarziu refuza 25,000$ ca presedinte de banca. Pe Loudovic, Roger, Michel si Walid i-am cunoscut chiar cand au venit in Romania cu 80$ in buzunar si si-au inceput prima afacere in WC-urile dezafectate ale Salii Floreasca. Le imprumutam masina mea veche, din cand in cand, pentru ca imi erau dragi. Acum mi-au promis ca imi imprumuta si ei elicopterele lor, dar numai dupa ce imi iau brevetul de pilotaj. I-am cunoscut aproape pe toti oamenii despre care s-a scris sau se scrie inca in ziare si am fost martor tacut la marirea, la prabusirea sau la declinul lor.
Cred ca prin 2005 am inceput sa vad primii manageri ai “generatiei de aur” care incepeau sa aiba dificultati in a gasi joburi cu salarii din ce in ce mai mari, si pe unii dintre ei chiar cum acceptau lefuri ceva mai mici decat aveau inainte. Cazuri sporadice, la inceput, apoi din ce in ce mai dese si mai sonore. De cand cu criza, trendul a devenit vizibil, adica un fenomen usor observabil, sitematic si predictibil.
Poate ca fara criza situatia ar fi fost mai usor de disimulat. Multi dintre managerii care erau “pe val” in anii ‘90 au acum 50+ de ani, si putini reusesc sa se mai mentina pe palierul de top al carierei, pentru unii a inceput inevitabilul declin. Au inceput sa fie marginalizati, fie pentru ca au salarii prea mari, care nu se mai justifica astazi, fie ca fac nota discordanta printre noii angajati, fie ca, pur si simplu, unora cu putere de decizie (ei insisi din noua generatie) nu le place sa aiba prea multi “batrani” in jur. Nu toti, insa, sunt realisti, si nu accepta cu resemnare situatia. Am vazut izbucniri de furie, de frustrare, lacrimi, argumentatii patetice, umiliri, depresii, amenintari cu justitia. Multi inca asteapta o iluzorie recunostinta din partea Firmei pentru viata si relatiile lor sacrificate, preferand sa nu creada ca firmele astea nu sunt niste vietati, ca nu au sentimente si ca nu “raspund” cu aceeasi momenda semnalelor de afectiune si de efuziune care le sunt adresate.
Si a mai venit si vremea “platirii politelor” si a razbunarii: “George, oameni pe care i-am crescut cu mana mea, ani de zile, pana au ajuns unde-au ajuns, si uite ce-mi fac acuma. Nu m-as fi asteptat niciodata la asa ceva din partea lor...” E un spectacol trist, dar fascinant, la care generatia de manageri 2000 ar trebui sa ia aminte.
Altii si-au pregatit cu grija momentul si incep sa treaca la “coborarea de pe soclu” intr-o maniera controlabila si onorabila, de obicei printr-un business antreprenorial sau semi, pregatit cu multi ani inainte. E drept, nu intotdeauna doar cu banii si cu resursele proprii, ci si cu cele ale firmei, dar asta face parte din “regula jocului”. Noroc ca si unii si altii au acum copii si isi pot proiecta toate idealurile intr-acolo...
