Se recomanda drept Marius M. Foarte tanarul Marius M., i-as spune, inspirat de elanul sau verbal si de convingerea cu care pare sa-mi sugereze ca traiesc (i-am gasit numarul in registrul de apeluri pierdute si am sunat...) momentul in care destinul meu incepe sa se reaseze pe drumul succesului. Nu e chiar prima oara cand providenta ma insfaca de guler si ma da cu capul de tejgheaua casieriei, ca sa pot ridica jackpot-ul. Numele firmei pe care o reprezinta Marius trezeste amintirea unui adevarat regiment de agenti zelosi. Tipul kamikaze care iti sparg fereastra cand le inchizi usa si care iti storc lamaile de viata pana fac helas. Este probabil al patrulea sau al cincilea apel pe care il primesc de la ei doar in ultimul an, asa ca am avut ragazul sa alunec intr-o serie neagra de introspectii si revelatii.
Am acceptat, intr-un final, ca sunt prea naiv si, de ce nu, prea prost pentru orice fel de joc bursier si ca nici macar alchimia instrumentelor de investitii propuse neofitilor de catre aceasta firma nu ma poate schimba. Mi-a luat, de fiecare data, minute bune ca sa explic politicos binefacatorilor mei ca nu pot sa le irosesc timpul si priceperea. Ca singura decizie rationala ar fi sa treaca la urmatorul numar de telefon din urna viitorilor moguli bursieri.
Cu Marius, pledoaria mea uzuala avanseaza si mai greu. Il rog, de indata ce recunosc numele firmei, sa ma stearga din baza de date unde mi-a gasit numarul. Pare sa nu fie de acord. Il indemn sa-si ia la revedere. Ii explic ca nu sunt in tara momentan si ca imi vine greu sa suport costurile unui apel international care nu-mi poate aduce altceva decat reconfirmarea lipsei de interes fata de serviciile firmei sale. Marius realizeaza brusc cine (nu) sunt. Si nu ezita. O spune direct. Clientii sai nu fac parte din categoria celor care isi fac griji pentru o factura supraincarcata cu niste leuti de roaming. Sah mat si la revedere! Imi inchide sec, spirala timp-spatiu se fisureaza, un hau ontologic se deschide in jurul meu. Ma recompun, il mai sun o data si incerc sa par amenintator. Las sa se inteleaga ca voi contacta firma, ca voi intreba daca atitudinea sa de mai devreme nu este cumva o mostra din eticheta lor oficiala de business. Ii cer sa-mi mai spuna o data numele. “Marius M.”, imi tranteste raspicat, aproape silabisind, “si suna pe cine vrei!”. Din nou imi inchide, din nou hau ontologic…
Mi l-as putea imagina pe baiatul asta imbracat la costum, agitat, sorbind des si cu inghitituri mici dintr-o doza de Redbull, intr-un birou rece, sufocat de monitoare si de indivizi venali si carcotasi – cei familirizati cu filmografia lui Spike Lee vor recunoaste, poate, scena. Mi l-as putea imagina, in coordonate semantice mai apropiate de lumea noastra, intr-o camaruta de apartament bucurestean, laolalta cu multi absolventi de ASE si de alte scoli prea putin pregatitoare pentru “adevaratul” succes, muscandu-si buzele pana la sange si repetandu-si obsesiv ca trebuie sa uite tot ce a invatat pana atunci. Ca trebuie sa imbratiseze singura dogma cu adevarat importanta a lumii sale, si anume aceea a tupeului fara margini.
As putea incerca, in contradictie cu paginile lucioase ale publicatiilor si anuarelor de business, dincolo de profilurile oamenilor prea importanti care misca piete si munti, sa incerc sa deschid o dezbatere despre practicile mai putin onorabile ale managerilor si antreprenorilor romani. Despre deja epuizantul discurs al crizei si despre legitimarea muncii pe nimic, in conditii inumane, deseori. Despre falsul spirit de competitie si imperativul tradarii in contrapondere cu necesitatea afirmarii.
Despre selectia naturala de tip „luati fiecare cate o cartela, sunati potentiali clienti si cine incheie mai multe contracte ramane”. Despre site-uri de recrutare si angajatori care nu cheama tinerii la interviu decat (si poate) daca acestia din urma isi enunta pretentiile salariale minime, pentru ca targurile de sclavi ale zilei opereaza cu cifre exacte. Despre limba de lemn a corporatismului, despre leadership-ul de doi lei si despre lantul interminabil al pasarii responsabilitatii. Despre bagajul educational rudimentar al multor dintre cei care ajung sa conduca, despre incurajarea sistematica a comportamentelor de tipul celui ilustrat mai sus in sanul organizatiilor si despre multe altele...
Ca sa vedeti insa buba cu adevarat mare si dureroasa nu trebuie sa va sune vreun individ impertinent si sa incerce sa va vanda vreo prostie de care nu vreti sa auziti. Este perfect vizibila pe strada, la televizor si, deseori, chiar la birou. Este realizarea acuta a unui fenomen care in ultima vreme a scos oameni in strada in sute de orase ale lumii si, tind sa cred, principalul rau impotriva caruia oamenii astia au inteles ca trebuie sa lupte. O tendinta care, am observat noi, romanii, se muleaza perfect pe spiritul nostru, in nenumarate forme. Vorbesc despre institutionalizarea cinismului crunt si a nesimtirii ca stare de gratie.
Am acceptat, intr-un final, ca sunt prea naiv si, de ce nu, prea prost pentru orice fel de joc bursier si ca nici macar alchimia instrumentelor de investitii propuse neofitilor de catre aceasta firma nu ma poate schimba. Mi-a luat, de fiecare data, minute bune ca sa explic politicos binefacatorilor mei ca nu pot sa le irosesc timpul si priceperea. Ca singura decizie rationala ar fi sa treaca la urmatorul numar de telefon din urna viitorilor moguli bursieri.
Cu Marius, pledoaria mea uzuala avanseaza si mai greu. Il rog, de indata ce recunosc numele firmei, sa ma stearga din baza de date unde mi-a gasit numarul. Pare sa nu fie de acord. Il indemn sa-si ia la revedere. Ii explic ca nu sunt in tara momentan si ca imi vine greu sa suport costurile unui apel international care nu-mi poate aduce altceva decat reconfirmarea lipsei de interes fata de serviciile firmei sale. Marius realizeaza brusc cine (nu) sunt. Si nu ezita. O spune direct. Clientii sai nu fac parte din categoria celor care isi fac griji pentru o factura supraincarcata cu niste leuti de roaming. Sah mat si la revedere! Imi inchide sec, spirala timp-spatiu se fisureaza, un hau ontologic se deschide in jurul meu. Ma recompun, il mai sun o data si incerc sa par amenintator. Las sa se inteleaga ca voi contacta firma, ca voi intreba daca atitudinea sa de mai devreme nu este cumva o mostra din eticheta lor oficiala de business. Ii cer sa-mi mai spuna o data numele. “Marius M.”, imi tranteste raspicat, aproape silabisind, “si suna pe cine vrei!”. Din nou imi inchide, din nou hau ontologic…
Mi l-as putea imagina pe baiatul asta imbracat la costum, agitat, sorbind des si cu inghitituri mici dintr-o doza de Redbull, intr-un birou rece, sufocat de monitoare si de indivizi venali si carcotasi – cei familirizati cu filmografia lui Spike Lee vor recunoaste, poate, scena. Mi l-as putea imagina, in coordonate semantice mai apropiate de lumea noastra, intr-o camaruta de apartament bucurestean, laolalta cu multi absolventi de ASE si de alte scoli prea putin pregatitoare pentru “adevaratul” succes, muscandu-si buzele pana la sange si repetandu-si obsesiv ca trebuie sa uite tot ce a invatat pana atunci. Ca trebuie sa imbratiseze singura dogma cu adevarat importanta a lumii sale, si anume aceea a tupeului fara margini.
As putea incerca, in contradictie cu paginile lucioase ale publicatiilor si anuarelor de business, dincolo de profilurile oamenilor prea importanti care misca piete si munti, sa incerc sa deschid o dezbatere despre practicile mai putin onorabile ale managerilor si antreprenorilor romani. Despre deja epuizantul discurs al crizei si despre legitimarea muncii pe nimic, in conditii inumane, deseori. Despre falsul spirit de competitie si imperativul tradarii in contrapondere cu necesitatea afirmarii.
Despre selectia naturala de tip „luati fiecare cate o cartela, sunati potentiali clienti si cine incheie mai multe contracte ramane”. Despre site-uri de recrutare si angajatori care nu cheama tinerii la interviu decat (si poate) daca acestia din urma isi enunta pretentiile salariale minime, pentru ca targurile de sclavi ale zilei opereaza cu cifre exacte. Despre limba de lemn a corporatismului, despre leadership-ul de doi lei si despre lantul interminabil al pasarii responsabilitatii. Despre bagajul educational rudimentar al multor dintre cei care ajung sa conduca, despre incurajarea sistematica a comportamentelor de tipul celui ilustrat mai sus in sanul organizatiilor si despre multe altele...
Ca sa vedeti insa buba cu adevarat mare si dureroasa nu trebuie sa va sune vreun individ impertinent si sa incerce sa va vanda vreo prostie de care nu vreti sa auziti. Este perfect vizibila pe strada, la televizor si, deseori, chiar la birou. Este realizarea acuta a unui fenomen care in ultima vreme a scos oameni in strada in sute de orase ale lumii si, tind sa cred, principalul rau impotriva caruia oamenii astia au inteles ca trebuie sa lupte. O tendinta care, am observat noi, romanii, se muleaza perfect pe spiritul nostru, in nenumarate forme. Vorbesc despre institutionalizarea cinismului crunt si a nesimtirii ca stare de gratie.