Evenimentele de strada din Ungaria, sloganurile “revolutionare”, asa cum au fost enuntate de manifestanti, au surprins multa lume, inclusiv observatori politici si economici.. Una dintre explicatiile avansate contesta ca tranzitia ar fi terminata. Politologul bulgar Ivan Krastev subliniaza fragilitatea institutionala din tari care au intrat in Uniune in 2004, care nu trebuie sa fie subestimata. As contrasta asemenea aprecieri cu cele care au declarat ca tranzitia post-comunista ar fi terminata. Privind aspectele institutionale ma marginesc sa subliniez ca, ambele abordari (evocate mai sus) folosesc argumente de luat in seama discutia fiind ampla si nu simplu de transat. In randurile de mai jos voi starui asupra unor factori economici.
Ungaria a fost prezentata mult timp ca o pilda de reforme atat inainte cat si dupa caderea comunismului. Dupa 1989 s-a procedat relativ repede la liberalizare de preturi si privatizare vasta. Imaginea pozitiva a tarii in Vest a condus la infuzie masiva de investitii straine si evaluari ale riscului suveran tot mai bune. Pe planul convergentei nominale s-a sesizat un progres notabil, ilustrat de marje tot mai mici ale plasarii ogligatiunilor statului ungar fata de dobanzile relevante pe piata de capital londoneza. Exporturile au crescut constant ajungand la peste 50 miliarde euro in 2005 (circa 60% din PIB), iar balanta comerciala nu a revelat dezechilibre ingrijoratoare pentru o economie emergenta. In fapt, deficitul comercial s-a redus in ultimii ani. Calitatea exporturilor a fost in continua crestere Ungaria fiind bine inserata in retele industriale europene moderne. Productia industriala a avut rate de crestere de 6-7% annual sustinind progresul PIB-ului cu 3-4% anual in acest deceniu. Salariul mediu real a crescut considerabil fiind dublu fata de cel din Romania.
Ce nu a mers totusi? O pista de intelegere o ofera un episod. Ungaria a fost nevoita sa treaca printr-un foarte sever program de ajustare a balantei de plati in deceniul trecut. Ministrul de finante de atunci, Lajos Bokros, a dus la capat un program de taiere la jumatate a deficitului bugetar, de la cca 8% la cca 4% din PIB, pentru a diminua drastic deficitul de cont curent. La acea data contul de capital nu era completamente liberalizat si ponderea deficitului bugetar in cel de cont curent era prevalenta; Ungaria se confrunta cu ceea ce economistii numesc povara deficitelor gemene (twin deficits). Bokros a fost sacrificat, dar programul, desi foarte dureros pentru populatie (prin reducerea de cheltuieli publice) a asanat finantele publice. Dar s-a vazut, ulterior, ca remediul nu a fost decisiv; in mod gradual, s-a revenit la deficite bugetare inalte culminand cu ceea ce se estimeaza a ajunge la 10% in acest an (in 2002 deficitul a fost de 8,5% din PIB). Datoria externa bruta a tarii a crescut rapid suind de la 57% din PIB in 2002 (sub pragul impus de conditiile de la Maastricht) la peste 70% din PIB, se estimeaza, in acest an. Iar deficitul de cont curent a ramas cocotat, in mod constant, in jur de 8% din PIB in acest deceniu. Daca avem in vedere o diferenta nu excesiva intre exporturi si importuri ar rezulta ca deficitul de cont curent este dat de deficitul important la capitolul plati curente. Acest deficit reflecta probabil dimensiunea profiturilor repatriate de firmele straine, care detin pozitii de control in numeroase industrii locale.
Dar se revin la deficitul bugetar inalt. Pentru unii, acest deficit ar putea fi o surpriza avand in vedere veniturile fiscale si nefiscale ale statului ungar, de peste 40% din PIB (la noi sunt de cca 30% din PIB). Explicatia cheie este data de volumul “indreptatirilor” de care se bucura cetatenii, sub forma asistentei medicale, sociale, etc. Janos Kornai, poate cel mai cunoscut economist maghiar, spunea ca tarile comuniste au fost, intr-un anume sens, “state asistentiale premature” (premature welfare states). Aceasta situatie a fost complicata de presiunea aderarii la Uniune, care inseamna cheltuieli suplimentare cu infrastructra, mediul inconjurator, etc. Iar “pacaleli” contabile, de genul escamotarii unor cheltuieli facute in parteneriat public-privat nu pot insela vigilenta Eurostatului (care s-a rodat in luptele duse cu functionari “inventivi” din Grecia, Italia, Franta, Marea Britanie, etc. Efectul deficitelor bugetare mari este o indatorare externa crescuta, un serviciu al datoriei publice impovarator, care streseaza deficitul de cont curent, balanta de plati in general. Iar buba nu avea cum sa nu se sparga la un moment dat --cu o noua corectie la orizont, care se va intinde pe mai multi ani si va fi dureroasa pentru cetateni si nu putine firme.
Rezulta cateva lectii din noul episod ungar. Poate cea mai de notat: intrarea in Uniune nu elimina riscuri majore si nu pune tara pe pilot automat in materie de politica economica. Alta lectie deriva din imprudentele politicii macroeconomice, lejeritatea cu care s-au tolerat deficite bugetare mari. Timpul conteaza si inactiunea conduce la costuri crescande. In acest context este de reliefat blocajul in adancirea unor reforme structurale importante privind sistemul de pensii si asistenta medicala. Caut sa nu ma hazardez, dar statul asistential ungar (societatea din Ungaria) traieste peste mijloacele de care dispune. Iar imprumutarea externa nu poate fi o solutie la infinit. Pe un plan mai general, aceasta situatie, de mare dificultate, pune in discutie functionarea controalelor reciproce (ca sistem institutionalizat), care sa nu permita decizii eronate flagrante in mod repetat.
Premierul Gyurcsany a frapat prin usurinta cu care a vorbit despre minciuna cotidiana in retorica politica personala, a partidului sau si, firesc, a starnit reactii virulente in opinia publica. Dar nonsalanta aparenta in ignorarea cifrelor bugetului public coboara in deceniul trecut. Acum, infruntarea realitatii priveste intreaga societate ungara, tot spectrul politic al tarii.
