Am participat astazi la lansarea unui nou top al angajatorilor din Romania, editat de revista Capital. Fata de anii precedenti, au aparut foarte multi noi jucatori, foarte multe companii din zona productiei si, ceea ce este deosebit de imbucurator, foarte multe firme romanesti. Intr-o tara in care, in ultimii 17 ani, sindicatele au avut monopolul luptei pentru drepturile angajatilor, producand doar un cod al muncii stramb (caracterizat in special de atitudinea comunista reverberata din economia socialista) si multi parlamentari si pseudo-lideri politici de esenta mitingista, tranzitia se apropie de sfarsit. Dialogul dintra angajator si angajat, neintermediat birocratic, devine constructiv pentru ambele parti. Bursele impun companiilor listate sa efectueze anual studii de evaluare a satisfactiei angajatilor (ESI).
Integrarea va aduce cu sine responsabilizarea, de ambele parti. Angajatori si angajati vor invata lectia dura a competitivitatii, fara a mai putea apela la eternul stat, care sa intermedieze conflicte generate de lipsa de informare. Inveti, intelegi si te implici, supravietuiesti. In caz contrar, te asteapta scufundarea in fotoliu in fata televizorului privindu-i pe invingatori sau urmarind loteriila care nu castigi niciodata.
Precum in marketingul de produse, pachetele salariale abunda de “purchase with free gift” care incerca, intr-un fel sau altul, sa compenseze limitarile de cash ale costurilor fortei de munca, impuse de un buget al asigurarilor sociale impanat de fisuri de management, generatoare de pierderi direct proportionale cu volumul colectat. De la telefoane mobile (un must, menit sa satisfaca apetitul de bavarde-ala al latinilor din noi – deoarece, nu cred ca small talk-ul care consuma, profitabil pentru marile companii de comunicatii, minutele de convorbiri are mare legatura cu cresterea vanzarilor in companiile in care internetul si e-mailul sunt accesibile oricarui angajat), pana la subventii pentru activitati sportive (nu se prea vede la tinerii nostri, cu tendinte americane de obezitate, favorizata de consumul excesiv de bere si fast food, dupa minimul de efort fizic depus doar ca sa dea bine in fata sefilor).
53.6% din companii asigura un program flexibil pentru angajati. Cred ca acest tip de beneficiu este cel mai educativ dintre toate (din nefericire, neaplicabil in zona productiei fizice si a serviciilor). Statul la birou diminueaza capacitatile creative ale angajatilor, le inchide spatiul de cunoastere, favorizeaza aparitia stereotipurilor si algoritmilor generand, pe termen scurt, scaderi ale costurilor dar, pe termen lung, accentuand vulnerabilitatea companiei in competitia cu ceilalti jucatori de pe piata. Un angajat care, nefiind supravegheat, este capabil sa produca profit, sa-si faca datoria, sa se bata pentru a atinge obiectivele pe care le-a negociat cu seful, mi se pare o resursa mai importanta pentru companie decat oricare soft superperformant.
Pentru mine, compania ideala in care mi-as dori sa lucrez ar fi cea care mi-ar oferi posibilitatea de a negocia obiectivele (inainte de a negocia remuneratia), cea pentru care alignement-ul ar fi la fel de important ca inovatia si curajul de a pune sub semnul intrebarii lucrurile care merg bine. Compania ideala n-ar trebui sa aiba departamente in care cresterea sa fie plafonata, ar trebui, in schimb, sa aiba un business plan bazat pe rezolvarea de probleme, cu echipe dinamice, in care personalitatile sa fie mai importante decat subordonarea de tip “politically correct”.
Pana cand miracolul se va intampla, imi place sa ma lupt sa schimb compania unde sunt acum si sa-i conving pe cei ce-si schimba joburile cum schimbau femeile cand erau adolescenti, ca fuga este asimilabila lasitatii. Fugind, trebuie sa o iei permanent de la capat;s incapatanandu-te sa ramai si sa te lupti cu majoritatea, cresti pentru tine. Asta, daca ai cunostintele si perseverenta de a crede ca munca l-a creat pe om!
Integrarea va aduce cu sine responsabilizarea, de ambele parti. Angajatori si angajati vor invata lectia dura a competitivitatii, fara a mai putea apela la eternul stat, care sa intermedieze conflicte generate de lipsa de informare. Inveti, intelegi si te implici, supravietuiesti. In caz contrar, te asteapta scufundarea in fotoliu in fata televizorului privindu-i pe invingatori sau urmarind loteriila care nu castigi niciodata.
Precum in marketingul de produse, pachetele salariale abunda de “purchase with free gift” care incerca, intr-un fel sau altul, sa compenseze limitarile de cash ale costurilor fortei de munca, impuse de un buget al asigurarilor sociale impanat de fisuri de management, generatoare de pierderi direct proportionale cu volumul colectat. De la telefoane mobile (un must, menit sa satisfaca apetitul de bavarde-ala al latinilor din noi – deoarece, nu cred ca small talk-ul care consuma, profitabil pentru marile companii de comunicatii, minutele de convorbiri are mare legatura cu cresterea vanzarilor in companiile in care internetul si e-mailul sunt accesibile oricarui angajat), pana la subventii pentru activitati sportive (nu se prea vede la tinerii nostri, cu tendinte americane de obezitate, favorizata de consumul excesiv de bere si fast food, dupa minimul de efort fizic depus doar ca sa dea bine in fata sefilor).
53.6% din companii asigura un program flexibil pentru angajati. Cred ca acest tip de beneficiu este cel mai educativ dintre toate (din nefericire, neaplicabil in zona productiei fizice si a serviciilor). Statul la birou diminueaza capacitatile creative ale angajatilor, le inchide spatiul de cunoastere, favorizeaza aparitia stereotipurilor si algoritmilor generand, pe termen scurt, scaderi ale costurilor dar, pe termen lung, accentuand vulnerabilitatea companiei in competitia cu ceilalti jucatori de pe piata. Un angajat care, nefiind supravegheat, este capabil sa produca profit, sa-si faca datoria, sa se bata pentru a atinge obiectivele pe care le-a negociat cu seful, mi se pare o resursa mai importanta pentru companie decat oricare soft superperformant.
Pentru mine, compania ideala in care mi-as dori sa lucrez ar fi cea care mi-ar oferi posibilitatea de a negocia obiectivele (inainte de a negocia remuneratia), cea pentru care alignement-ul ar fi la fel de important ca inovatia si curajul de a pune sub semnul intrebarii lucrurile care merg bine. Compania ideala n-ar trebui sa aiba departamente in care cresterea sa fie plafonata, ar trebui, in schimb, sa aiba un business plan bazat pe rezolvarea de probleme, cu echipe dinamice, in care personalitatile sa fie mai importante decat subordonarea de tip “politically correct”.
Pana cand miracolul se va intampla, imi place sa ma lupt sa schimb compania unde sunt acum si sa-i conving pe cei ce-si schimba joburile cum schimbau femeile cand erau adolescenti, ca fuga este asimilabila lasitatii. Fugind, trebuie sa o iei permanent de la capat;s incapatanandu-te sa ramai si sa te lupti cu majoritatea, cresti pentru tine. Asta, daca ai cunostintele si perseverenta de a crede ca munca l-a creat pe om!
