Acum multa vreme, in timpuri pe care unii le considera imemoriale, pe care altii le raporteaza la biblie, au trait oameni asemeni noua. Destepti sau prosti, urati sau neasemuit de frumosi, cu totii si-au lasat amprenta asupra aluatului din care ne-am cladit mai apoi fiecare din noi. Idealul unora a fost sa cunoasca, altii au visat sa exploreze si cei mai multi s-au marginit doar sa asculte si sa priveasca cerul, in asteptarea unui miracol.
Peste ei, au trecut razboaie, epoci de aur, boli cumplite, si au fost si fericiti si suferinzi caineste. Dar au supravietuit…
Chiar daca, spre exemplu, la un moment dat au considerat ca leacul unei boli cumplite la acea vreme, raceala de astazi, este sa "pupi in botul sau cel mustacios un sobolan mai mare" (Plinius, in a sa Naturalis Historia, spune acest lucru). Chiar daca au considerat ca o lume mai buna incepe intotdeauna cu respectarea fanatica a dogmelor religioase. Daca ar fi sa privim in urma insa, greseala cea mare a fost ca au crezut, in cele mai cumplite momente ale istoriei noastre, ca sunt cei mai buni. Doar atunci au inceput sa faca greseli.
“Copiii si nebunii isi inchipuiesc ca douazeci de lei si douazeci de ani n’are sa se sfarseasca niciodata”. E fraza care m-a determinat sa schimb modul de abordare al acestui editorial. Initial, trebuia sa fie un editorial serios, care sa abordeze internetul ca afacere. Cel mai citit cotidian de business din Romania avea nevoie de un comentariu saptamanal despre evolutia lumii online. A aparut in schimb un editorial despre viata, intr-o lume in care viata incepe sa se strecoare din ce in ce mai greu pe langa idei, ganduri si intalniri de afaceri.
Ar fi trebuit sa scriu despre UE, despre politicieni, despre viata noastra reflectata in buzunare, despre alunecari de teren si inundatii. Despre legatura lor cu lumea online. Dar m-am oprit. Si a fost cea mai buna decizie pe care o puteam lua. Pentru ca nu ma pricep sa scriu despre aceste lucruri. Nu am pregatirea si nici spiritul de observatie pentru a analiza viata romanilor. Nu am rabdarea sa analizez Romania de astazi.
Apoi, am avut norocul sa vad ca in jurul nostru, e nevoie de altceva. Si aventura a inceput cu sase luni in urma, intr-o zi in care cautam in podul unei case (casa imi apartine, nu va ganditi ca as fi intrat cu scara pe geam ;) ). Printre cartile vechi pe care le-am gasit acolo, am ales sa deschid un livret de economii al Bancii Populare Furnica (emis in 15 ianuarie 1923). Pe prima pagina, erau scrise 10 sfaturi intelepte prin care clientul era ghidat sa isi dramuiasca mai bine economiile si sa stranga bani albi pentru zile negre.
“Copiii si nebunii isi inchipuiesc ca douazeci de lei si douazeci de ani n’are sa se sfarseasca niciodata”. E un sfat pe care deponentii il gaseau scris pe coperta livretului lor.
Acum nu mai exista astfel de sfaturi. Exista doar capete de ipsos si zani (daca “zane” are si un masculin). Bancile isi concentreaza comunicarea pe cifre si comparatii statistice. Nimeni nu se mai adreseaza unor oameni, ci unor masini de calcul. Creativitatea se tinteste doar catre inteligenta matematica a clientului, nu si catre inteligenta sa emotionala.
Si stau si ma intreb de ce e nevoie de o astfel de abordare. Sa fie oamenii din ziua de azi doar un depozit ambulant de cunostinte? Ernesto Sabato spunea, in cartea lui “Inainte de tacere”, ca societatea este astazi exemplul viu al dezumanizarii ideilor care au stat la baza transformarii omului din vechime. Incorsetata de cunostinte prea vaste ca sa le poata intelege pe de-a-ntregul, lumea noastra alege sa fie cinica si aberant de superficiala.
La toate aceste lucruri m-am gandit multa vreme dupa ce am luat cu mine livretul de economii. Mi se pare ciudat cum acei oameni de la inceputul secolului intelegeau sa economiseasca nu doar banii clientilor, ci si gandurile acestora, impreuna cu speranta lor. Cred ca speranta e cel mai greu depozit pe care il poate alege o banca in lumea moderna.
As vrea sa vad multe schimbari in lumea noastra. Tot ceea ce mi-am dorit vreodata, ca om, a fost sa intalnesc alti oameni. Nu masini, nu roboti, nu aplicatii software cu care sa comunic. Cineva care sa imi spuna ca lucrurile vor fi bune, pana la urma. Cineva care sa imi impartaseasca temerile. Cineva care sa imi raspunda la intrebari. Cineva care sa stie, ca si mine, lucrurile care imi sunt necesare…
Daca vreti, cineva care sa imi spuna ca daca am racit pot lua o aspirina si o sa treaca. Nu ca nu as avea de unde sa gasesc sobolani.
La sase luni de la primele randuri pe care vi le-am adresat, le multumesc oamenilor de la Wall-Street.ro pentur ca m-au lasat sa scriu altfel.
“Sunt doar doua moduri de a ne trai viata. Unii oameni cred ca nu exista miracole. Altii privesc fiecare lucru care li se intampla ca pe un miracol”. Albert Einstein.
