Un faimos citat atribuit lui Thomas Jefferson spune “The merchant has no country”. Nu exista, cred, exemplu mai bun decat globalizarea pentru a intari spusele ilustrului ganditor si parinte fondator al Lumii Noi. Ne-am obisnuit in ultimele decenii sa privim globalizarea, comerciantii si schimburile comerciale ca pe “un dat” extrem de natural al economiei mondiale si care nu mai genereaza dispute planetare capabile sa tina prima pagina a stirilor. Insasi conectarea noastra treptata la o diversitate fara precedent a consumului, atribuita mai mult sau mai putin coerent apartenentei tarii noastre la UE, ne-a facut sa uitam aproape cu totul de obsesiile de dinainte de 1989 legate de comertul exterior, GATT si faimoasa “clauza a natiunii celei mai favorizate”.
Pe un astfel de fond fraze precum “stimularea schimburilor comerciale este una dintre puținele modalitți de a consolida creșterea economic fr a recurge la finanțele publice extrem de limitate” nu mai mira pe nimeni cand trec neobservate. Doar ca, de aceasta data, aceasta asertiune se afla pe prima pagina a documentului lansat de Comisia Europeana sub forma de contribuție la lucrarile Consiliului European din 7-8 februrie 2013 si intitulat “Schimburile comerciale: o sursa cheie de crestere economica si de creare de locuri de munca in UE”.
Sentimentul ca o astfel de tema a parut a trece neobservata nu ar trebui, totusi, sa ne mire. In fond, in marja Consiliului European de la inceputul lui februarie atentia tuturor a fost concentrata pe negocierea, vazuta ca mult mai importanta, a perspectivelor bugetare multianuale. În principiu, nimic de obiectat, doar ca la nici patru zile distanta s-a petrecut un anunt al presedintelui american care arata cat de multa relevanț pentru Europa are inca aceasta tema.
Sa le luam pe rand.
Cum si de ce este inca important comertul cu tertii pentru Uniunea Europeana?
Mai intai, daca ne referim la documentul propus de Comisie, se observa inca din prima pagina cateva constatari extrem de relevante, intre care faptul ca cea mai importanta sursa de crestere pentru moment la nivelul UE deriva din contributia cererii externe la PIB pe un fond marcat de scaderea cererii interne atat din sectorul privat, cat si cel public. Analiza merge chiar mai departe si aminteste cum contributia comertului la PIB in 2012, de +0,9 puncte procentuale, a redus cu o patrime amploarea recesiunii la nivelul uniunii, compensand astfel scaderea cererii interne si a stocurilor.
Cat de mult putem paria in viitor pe contributia cererii externe la cresterea economica? Daca ne raportam la analiza Centrului de Dezvoltare al OCDE (Perspectives on Global Development: Shifting Wealth), acesta previzioneaza ca statele emergente de astazi vor avea o pondere de 60% din PIB-ul global la orizontul 2030. Interesant este ca aceasta previziune este replicata inclusiv de documentul Comisiei Europene amintit anterior, care anticipeaza ca, in urmatorii 10-15 ani, 90% din cresterea economica mondiala va fi generata in afara Europei, cu o treime doar in China.
O prima concluzie este aceea ca avem nevoie de consolidarea relatiilor cu acesti noi poli de crestere economica, iar aceasta constatare ar trebui sa fie un ceas desteptator binevenit.
La vremuri noi, parteneri vechi
Cu toate acestea, este interesant ca un prim raspuns al economiilor dezvoltate pare a fi, mai intai de toate, o consolidare a fluxurilor nord-nord. Dovada sta anuntul presedintelui american Barack Obama, cu prilejul discursului anual privind starea natiunii din 12 februarie a.c., cand a anuntat ca administratia americana va lansa discutii cu UE pe tema unui parteneriat amplu in domeniul investitiilor si comertului transatlantic.
Ideea nu este noua: inca din ianuarie 2007, SUA i UE au semnat un nou parteneriat economic transatlantic, destinat întririi comerului i investitiilor prin armonizarea standardelor de reglementare, punand bazele unei piee unice SUA-UE. Despre acest acord am scris in 2009 in Tribuna Economica cum ca, admitand ca SUA si UE vor avansa pe aceasta cale, iar acest proiect va imbraca forma unui nou Trans Atlantic Free Trade Agreement (TAFTA), ce ar putea sa includa si Canada sau chiar intregul NAFTA, atunci acesta ar trebui sa contracareze declinul puterii lor de piata prin insumarea fortelor. Concluziile de atunci raman, de asemenea, valabile: un astfel de acord s-ar putea transforma inclusiv intr-o tentativa de contracare timpurie a ascensiunii economiilor emergente (BRICS inclusiv), dar raman incontinuare sceptic legat de probabilitatea de realizare rapida a acestuia, in primul rand din cauza implicatiilor in contextul negocierilor multilaterale la OMC si nu numai.
Ratiunea pentru o astfel de initativa exista acum ca si in 2007: SUA si UE formeaza cel mai mare si cel mai lucrativ parteneriat comercial global, generand impreuna jumatate din PIB-ul mondial si o treime din comert. Nu in ultimul rand, continua sa fie cei mai mari investitori reciproci in economiile lor.
Totusi, tocmai acest nivel deja strans al colaborarii ar putea fi piatra de incercare. Mare parte din concesii si progrese in materie de liber schimb au fost facute prin succesivele runde de negociere GATT si ulterioarele runde sub formatul OMC (chiar daca runda Doha poate fi vazuta si ca o dezamagire). Sensibile raman in continuare tarifele la produsele agricole, problematica achizitiilolor publice, accesul pe piata serviciilor (vezi drepturile de cabotaj), problema indicatiilor geografice, dar si nenumaratele bariere netarifare, majoritatea avand de-a face cu domenii vesnic sensibile precum securitatea nationala, mediul, sanatatea publica si drepturile consumatorilor (vezi recentele dispute pe stocarea datelor personale).
Anuntul presedintelui american nu survine ca initiativa unilaterala si pare a contura concluzia pentru lumea veche ca, inainte de a se (putea) deschide mai mult catre economiile emergente, este nevoie mai intai de o integrare mai ampla pe axa nord-nord.
Cateva intrebari cheie raman: Sa fie acesta raspunsul adecvat pentru a face fata provocarilor geo-economice globale ale inceputului de secol XXI? Este Europa pregatita sa atace pietele emergente mai viguros decat in trecutul recent sau raspunsul adecvat consta in crearea unei mega piete comune trans-atlantice, aparent mai intuitiva si usor de realizat? Ca membra a UE, Romania nu isi poate permite sa rateze analizarea cu atentie a acestor tendinte, care pot crea oportunitati. Dar mai intai de toate, Romania trebuie sa-si reformeze gandirea si modul de actiune in ceea ce priveste comertul exterior. O propunere concreta in articolul urmator.
Pe un astfel de fond fraze precum “stimularea schimburilor comerciale este una dintre puținele modalitți de a consolida creșterea economic fr a recurge la finanțele publice extrem de limitate” nu mai mira pe nimeni cand trec neobservate. Doar ca, de aceasta data, aceasta asertiune se afla pe prima pagina a documentului lansat de Comisia Europeana sub forma de contribuție la lucrarile Consiliului European din 7-8 februrie 2013 si intitulat “Schimburile comerciale: o sursa cheie de crestere economica si de creare de locuri de munca in UE”.
Sentimentul ca o astfel de tema a parut a trece neobservata nu ar trebui, totusi, sa ne mire. In fond, in marja Consiliului European de la inceputul lui februarie atentia tuturor a fost concentrata pe negocierea, vazuta ca mult mai importanta, a perspectivelor bugetare multianuale. În principiu, nimic de obiectat, doar ca la nici patru zile distanta s-a petrecut un anunt al presedintelui american care arata cat de multa relevanț pentru Europa are inca aceasta tema.
Sa le luam pe rand.
Cum si de ce este inca important comertul cu tertii pentru Uniunea Europeana?
Mai intai, daca ne referim la documentul propus de Comisie, se observa inca din prima pagina cateva constatari extrem de relevante, intre care faptul ca cea mai importanta sursa de crestere pentru moment la nivelul UE deriva din contributia cererii externe la PIB pe un fond marcat de scaderea cererii interne atat din sectorul privat, cat si cel public. Analiza merge chiar mai departe si aminteste cum contributia comertului la PIB in 2012, de +0,9 puncte procentuale, a redus cu o patrime amploarea recesiunii la nivelul uniunii, compensand astfel scaderea cererii interne si a stocurilor.
Cat de mult putem paria in viitor pe contributia cererii externe la cresterea economica? Daca ne raportam la analiza Centrului de Dezvoltare al OCDE (Perspectives on Global Development: Shifting Wealth), acesta previzioneaza ca statele emergente de astazi vor avea o pondere de 60% din PIB-ul global la orizontul 2030. Interesant este ca aceasta previziune este replicata inclusiv de documentul Comisiei Europene amintit anterior, care anticipeaza ca, in urmatorii 10-15 ani, 90% din cresterea economica mondiala va fi generata in afara Europei, cu o treime doar in China.
O prima concluzie este aceea ca avem nevoie de consolidarea relatiilor cu acesti noi poli de crestere economica, iar aceasta constatare ar trebui sa fie un ceas desteptator binevenit.
La vremuri noi, parteneri vechi
Cu toate acestea, este interesant ca un prim raspuns al economiilor dezvoltate pare a fi, mai intai de toate, o consolidare a fluxurilor nord-nord. Dovada sta anuntul presedintelui american Barack Obama, cu prilejul discursului anual privind starea natiunii din 12 februarie a.c., cand a anuntat ca administratia americana va lansa discutii cu UE pe tema unui parteneriat amplu in domeniul investitiilor si comertului transatlantic.
Ideea nu este noua: inca din ianuarie 2007, SUA i UE au semnat un nou parteneriat economic transatlantic, destinat întririi comerului i investitiilor prin armonizarea standardelor de reglementare, punand bazele unei piee unice SUA-UE. Despre acest acord am scris in 2009 in Tribuna Economica cum ca, admitand ca SUA si UE vor avansa pe aceasta cale, iar acest proiect va imbraca forma unui nou Trans Atlantic Free Trade Agreement (TAFTA), ce ar putea sa includa si Canada sau chiar intregul NAFTA, atunci acesta ar trebui sa contracareze declinul puterii lor de piata prin insumarea fortelor. Concluziile de atunci raman, de asemenea, valabile: un astfel de acord s-ar putea transforma inclusiv intr-o tentativa de contracare timpurie a ascensiunii economiilor emergente (BRICS inclusiv), dar raman incontinuare sceptic legat de probabilitatea de realizare rapida a acestuia, in primul rand din cauza implicatiilor in contextul negocierilor multilaterale la OMC si nu numai.
Ratiunea pentru o astfel de initativa exista acum ca si in 2007: SUA si UE formeaza cel mai mare si cel mai lucrativ parteneriat comercial global, generand impreuna jumatate din PIB-ul mondial si o treime din comert. Nu in ultimul rand, continua sa fie cei mai mari investitori reciproci in economiile lor.
Totusi, tocmai acest nivel deja strans al colaborarii ar putea fi piatra de incercare. Mare parte din concesii si progrese in materie de liber schimb au fost facute prin succesivele runde de negociere GATT si ulterioarele runde sub formatul OMC (chiar daca runda Doha poate fi vazuta si ca o dezamagire). Sensibile raman in continuare tarifele la produsele agricole, problematica achizitiilolor publice, accesul pe piata serviciilor (vezi drepturile de cabotaj), problema indicatiilor geografice, dar si nenumaratele bariere netarifare, majoritatea avand de-a face cu domenii vesnic sensibile precum securitatea nationala, mediul, sanatatea publica si drepturile consumatorilor (vezi recentele dispute pe stocarea datelor personale).
Anuntul presedintelui american nu survine ca initiativa unilaterala si pare a contura concluzia pentru lumea veche ca, inainte de a se (putea) deschide mai mult catre economiile emergente, este nevoie mai intai de o integrare mai ampla pe axa nord-nord.
Cateva intrebari cheie raman: Sa fie acesta raspunsul adecvat pentru a face fata provocarilor geo-economice globale ale inceputului de secol XXI? Este Europa pregatita sa atace pietele emergente mai viguros decat in trecutul recent sau raspunsul adecvat consta in crearea unei mega piete comune trans-atlantice, aparent mai intuitiva si usor de realizat? Ca membra a UE, Romania nu isi poate permite sa rateze analizarea cu atentie a acestor tendinte, care pot crea oportunitati. Dar mai intai de toate, Romania trebuie sa-si reformeze gandirea si modul de actiune in ceea ce priveste comertul exterior. O propunere concreta in articolul urmator.
