Este inevitabil, in orice analiza a impozitarii, sa ne referim la preturi si costuri, salarii si productie, prosperitate etc. Este binecunoscuta, desi in ultima instanta nejustificata, opinia potrivit careia cresterea impozitarii indirecte, a accizelor - in speta, se va reflecta in preturi si, mai departe, in escalade inflationiste.
Acesta este cazul recent al dezbaterii pe seama celor 7 eurocenti care se vor adauga la accizarea combustibilului. Au aparut imediat, fireste, motive de ingrijorare cu privire la explozia preturilor benzinei si motorinei. Inainte insa de a introduce in ecuatie cateva rationamente economice, ar fi indicat, cred, sa deslusim putin cum este cu accizele.
Dileme fiscale, realitati economice
Accizele exista, in primul rand, la fel ca toate celelalte impozite de altfel, pentru ca reprezinta o sursa de incasari bugetare. In al doilea rand, nu toate produsele sunt accizabile. Nu exista accize instituite la paine, carne, autoturisme sau carti. Exista insa accize la alcool, tutun, carburanti, bunuri de “lux”, adica pentru anumite bunuri a caror cerere este relativ inelastica si statul doreste sa-si ia “partea leului” din comercializarea acestora. Fireste, de aici pot aparea numeroase intrebari, apte sa puna in dificultate orice politica fiscala (de exemplu, de ce blanurile sunt produse de lux iar manusile sau pantofii de piele nu). Insa, dincolo de acestea, odata ce exista accize si produse (adica persoane) accizabile, dezbaterea se cantoneaza, pragmatic dar incomplet, in principal asupra impactului accizelor.
De la bun inceput si cu precadere in atare conditii, este important de precizat ca a scrie despre implicatiile accizelor nu inseamna a sustine cresterea acestora sau a oricarei alte forme de impozitare. Spun acest lucru raspicat si cu sens clarificator, in virtutea “alunecarilor” de (ne)inteles cu care unele opinii de-ale mele, publicate in paginile jurnalelor financiare, au atras si abordari speculative din partea cititorilor-scriitori.
Am insistat, si nu de putine ori, asupra efectelor depresive pe care impozitarea - oricare ar fi aceasta, nu doar cea supranumita relativist “excesiva” - le induce asupra productiei si activitatii antreprenoriale, asupra economiei, in general. Lucrurile sunt simple si merita sa fie pastrate, cel putin de dragul scientiei, in acest cadru al simplitatii originare: un impozit in plus inseamna capital in minus pentru sectorul privat, pentru economie. Caci sectorul privat este cel care produce, pe baze economice, in timp ce statul, in esenta, redistribuie.
Povara accizelor, transferata integral consumatorilor?
In economie, aproape nimic nu este mai periculos decat capcana aritmeticii. In cazul de fata, aritmetica este cea care prevesteste derapajul inflationist, prin cresterea in avalansa a preturilor. Aceasta deoarece, printr-un elementar transfer aritmetic, la preturile initiale se adauga marimea accizei si se obtine, conclusiv, nivelul pretului final, post-acciza.
De exemplu, la un curs valutar rotund al euro de 4,5 lei, acciza suplimentara impreuna cu TVA-ul aferent inseamna aproape 0,4 lei. Astfel, in logica aritmetica, pretul carburantilor ar creste direct proportional, cu 0,4 lei. Intr-un asemenea scenariu, acciza ar fi complet inofensiva pentru producatorii si vanzatorii de carburanti. Rolul lor ar fi doar acela de a schimba preturile la pompa, adica de a transfera acciza in buzunarele consumatorilor.
In realitate, insa, producatorii sunt cu precadere ingrijorati de taxarea suplimentara. In esenta, daca accizele atrag cresterea preturilor, atunci va avea loc restrangerea consumului. Pretul carburantilor va fi mai mare, insa cantitatea vanduta va fi mai mica. In functie de amploarea cu care se va reduce cantitatea ceruta, producatorii ar putea sa-si vada vanzarile mult diminuate. Din acest motiv, povara accizelor va fi impartita intre producatori si consumatori, ceea ce inseamna ca preturile carburantilor vor creste mai lent sau, in functie de conjunctura economica, e posibil chiar sa nu creasca.
In esenta, in economia de piata, preturile nu se formeaza pe baza costurilor, ci in functie de raporturile dintre cerere si oferta. Astfel, cresterea costurilor (a impozitarii, in speta) nu atrage cresterea direct proportionala a preturilor. Daca, prin reducere la absurd, preturile s-ar forma pe seama costurilor, atunci nicio firma nu ar inregistra pierderi iar falimentul ar deveni de-a dreptul imposibil. Intreprinzatorii nu ar trebui decat sa-si transfere costurile, oricare ar fi ele, in pretul final. Astfel, toti intreprinzatori vor obtine profit, de vreme ce preturile vor fi deasupra costurilor. Totusi, piata ne arata contrariul iar progresul economic se bazeaza, cu strasnicie, pe rolul curativ al falimentului. Caci, in general, falimentul este soarta (justificata a) oamenilor de afaceri care nu-si pot “constrange” costurile sub nivelul preturilor pietei.
Asadar, lucrurile stau mai degraba invers. Nu preturile se bazeaza pe costuri, ci mai degraba costurile sunt dimensionate de catre intreprinzatori, anticipativ, in raport de preturile pietei.
Taxe si preturi in istoria recenta
Este explicabila, bineinteles, ingrijorarea inflationista a cresterii accizelor. Tranzitia a consemnat numeroase etape de ajustare fiscala a preturilor. Toate acestea au fost, si sunt inca, indiciul ca piata si libera concurenta nu si-au intrat pe deplin in drepturi. Daca preturile se umfla proportional cu accizele sau TVA-ul, inseamna ca economia nu se bazeaza, de fapt, pe suficienta “piata”. Cu cat economia este mai “de piata”, cu atat mai mult piata va amortiza influentele fiscale.
In acest sens, merita sa fie trecute in revista cateva exemple:
- majorarea TVA cu 5 puncte procentuale de la 1 iulie 2010 ar fi trebuit sa atraga cresterea preturilor bunurilor de consum cu 4,2%, insa cresterea preturilor a fost mai lenta, de doar 2,58% fata de perioada anterioara;
- in cazul carburantilor, majorarea TVA de la 19% la 24% a condus la o crestere a preturilor de cca. 2,3%, ceea ce indica o “aliniere” inferioara nivelului matematic de 4,2% si chiar mai mica decat cresterea medie a preturilor bunurilor de consum.
Este interesant de remarcat aceasta dinamica a preturilor, in conditiile in care carburantii sunt clasificati invariabil drept cele mai ilustrative produse cu “cerere inelastica”. Caz in care preturile carburantilor ar fi trebuit sa tinteasca mai sus. Totusi, cresterea preturilor acestora a fost mult mai lenta decat cresterea preturilor bunurilor de consum. Ceea ce indica necesitatea de a reevalua ipotezele “elasticitatii cererii”, nu neaparat din aceste consideratii empirice, statistice, cat mai degraba ca argument economic principial.
In majoritatea manualelor, economistii arata ca, in cazul bunurilor cu cerere inelastica, cresterea pretului atrage reducerea cantitatii cerute, insa intr-o mai mica masura. De exemplu, o crestere a pretului cu 10% determina reducerea cantitatii cerute cu 5%. Astfel, cresterea pretului antreneaza cresterea incasarilor producatorului. De aici rezulta, insa, ca intreprinzatorii ar dori sa ridice continuu preturile bunurilor cu cerere inelastica. Ceea ce este, fireste, absurd si impune regandirea ipotezei de lucru a “cererii inelastice”. Adica, pentru fiecare modificare de pret, trebuie sa vedem intai care este reactia cantitatii cerute, pentru a putea stabili apoi “elasticitatea” cererii.
- majorarea accizelor in ianuarie 2013 a insemnat, de fapt, modificarea cursului valutar luat in calcul, de la 4,3001 la 4,5223 lei/euro, ceea ce indica o crestere cu 5,16%. In aceste conditii, insa, preturile bunurilor s-au majorat cu numai 0,51%;
- in 2010, pretul petrolului (Brent) a crescut cu 35,7% iar al produselor petroliere cu 26,3%. In 2011, cresterile au fost de 31,1%, respectiv 38%.
Preturile carburantilor la pompa s-au majorat, in Romania, cu 13% in 2010 si 12,8% in 2011.
Revenind la acciza de 7 euro centi, aceasta va fi in buna masura amortizata si prin trendul descrescator al pretului petrolului de pe piata internationala. Actualmente, pretul petrolului a coborat chiar sub 100 dolari/baril iar estimarile converg catre aceeasi evolutie descendenta (de exemplu, Comisia Europeana estimeaza pentru 2014 o reducere a preturilor internationale, de 4,9% la petrol si 2,8% la produse petroliere).
Dincolo de acest context, in absenta unei acomodari monetare semnificative, nu exista motive, de niciun fel, pentru ca preturile sa se abata sistemic de la traiectoria dezinflationista a acestor ani. Daca oamenii vor aloca mai multi bani, totusi, pentru carburanti, transporturi si altele, atunci vor ramane mai putini bani care sa fie alocati pentru achizitia altor bunuri. Pentru acestea din urma, preturile vor scadea sau isi vor incetini puternic cresterea.
Taxare neinflationista, taxare neutra?
Teoria economica si realitatile empirice ne arata, asadar, ca majorarea accizelor nu va avea un impact considerabil asupra preturilor. Insa, daca taxele pot fi considerate neutre din punctul de vedere al inflatiei, aceasta nu inseamna, in mod necesar, ca taxarea este “neutra” din punct de vedere economic... Dimpotriva!
Prin extinderea impozitarii, resurse suplimentare trec din mainile sectorului privat in cele ale statului. Caz in care “motorul dezvoltarii”, adica efortul antreprenorial al sectorului privat, va fi mai putin potent in a accelera relansarea economica, prin investitii si noi locuri de munca. De aceea, riscurile ar putea aparea, indeobste, acolo unde si atunci cand se intra intr-o spirala expansionista a politicilor fiscal-bugetare, ancorate mai mult sau mai putin adanc in iluziile keynesiste ca statul este cel care va creste economia.
