Sa recapitulam. Atat timp cat locuim pe o planeta cu resurse limitate, avem nevoie de criterii pentru alocarea acestora. Unul dintre ele poate fi “primul venit – primul servit”, dar acesta este mai degraba o reteta pentru agresiune si razboi perpetuu intre oameni. Un altul poate fi „de la fiecare dupa puteri fiecaruia dupa nevoi”, dar daca stam si ne gandim sau examinam istoria vedem ca el reprezinta doar o varianta mai docta a primului criteriu: socialismul nu previne cu adevarat conflictul intre indivizi, doar mutileaza libertatea majoritatii de a pretinde accesul la resurse acordand simultan acest drept unui grup restrans. Alternativ, putem folosi dreptul de proprietate privata si schimbul voluntar (care este doar o expresie a acestui drept). Proprietatea privata constituie baza cooperarii sociale si este esentiala pentru dezvoltarea economica. Putine lucruri pot fi afirmate cu mai multa tarie decat ideea ca respectul pentru proprietatea privata este sinonim cu respectul fata de persoana si ca instituirea drepturilor de proprietate a avut beneficii „micro” in orice domeniu al vietii economice si implicit „macro” asupra natiunilor in ansamblu. Regimurile socialiste s-au prabusit din cauza dispretului manifestat fata de proprietatea privata. In opozitie, capitalismul s-a dezvoltat ca ordine a proprietatii private.
Si totusi, exista domenii in care proprietatea privata este ignorata si in care, deloc intamplator, haosul economic nu este egalat decat de interminabilele dispute sociale si ezitari morale. Unul dintre acestea este subsolul. Traim astazi intr-o economie de piata „functionala” cu un regim socialist asupra resurselor subsolului.
Cum vine asta? De ce resursele subsolului apartin intregului popor (adica nimanui) cand este clar ca „ochiul stapanului ingrasa vaca” si ca absenta unui stapan clar nu face decat ca o ceata de indivizi sa-si exercite de facto controlul temporar asupra respectivelor bogatii? Doua argumente am auzit.
Primul dintre ele ne spune ca resursele minerale sunt de interes national si ca exploatarea lor imprudenta poate periclita securitatea nationala. Dar hai sa ne gandim. Interesul national nu este un lucru precum, sa zicem, apa (despre care se spune ca este de interes national!), adica un element clar definit prin caracteristicile sale fizico-chimice. Interesul national este un fenomen ideologic – el depinde de o anumita viziune despre viata si lume, pe care putem sau nu sa o impartasim. De pilda, in Venezuela hartia igienica a ajuns bun de interes national; este oare cazul sa ne gandim la nationalizarea ei in Romania?! Mai mult, as spune ca interesul national este un concept pur politic – adica depinde de cine conduce societatea. Evident, politicienii vor avea intotdeauna interesul sa decreteze interesul national oriunde vad o problema, pentru ca asa raspund propriilor preferinte de a-si mari puterea si de a acumula mai mult. Stabilirea comunei Pungesti drept zona de securitate publica ar fi fost pana mai ieri o gluma, azi e realitate. Iar daca te numesti presedinte sau prim-ministru, problemele sunt pretutindeni: in veniturile prea scazute ale populatiei, in poluarea ridicata, in dimensiunea piersicilor etc.
Mai mult, faptul ca anumite resurse afecteaza securitatea nationala nu este un argument in favoarea proprietatii de stat, ci cel mult in favoarea reglementarii utilizarii acestor resurse in scopuri care sa nu puna in primejdie natiunea. De pilda, industria farmaceutica reprezinta un potential pericol pentru securitatea nationala? Daca da, atunci de ce cele mai importante companii farmaceutice sunt private? Industria auto reprezinta un risc pentru securitatea publica (ganditi-va la efectele unei erori de constructie)? Daca da, atunci de ce producatorii de automobile sunt privati? Un producator de energie reprezinta un risc de securitate (ganditi-va la energia nucleara)? Daca da, atunci de ce in alte tari producatorii sunt privati si chiar si guvernul nostru a intreprins pasi concreti in directia privatizarii producatorilor de energie nucleara sau hidro?
Al doilea argument spune ca intregul popor trebuie sa beneficieze de pe urma bogatiilor ascunse sub pamantul patriei. Chiar daca pare straniu, acest argument este mult mai stupid decat primul. El porneste de la ipoteza ca proprietatea privata aduce beneficii doar proprietarului si ca, daca nu esti proprietar pe o anumita resursa atunci nu vei beneficia de roadele folosirii ei. Probabil cu exceptia unei maini de economisti marxisti, vasta majoritate a economistilor pot ridiculiza aceasta idee. Daca eu sunt proprietar pe calculatorul la care scriu aceste randuri, aceasta inseamna ca doar eu beneficiez de pe urma acestui articol?! Daca eu sunt proprietar pe o suma de bani, inseamna ca doar eu beneficiez de pe urma cheltuirii ei?! De la Adam Smith incoace stim ca proprietatea privata naste beneficii sociale deoarece ii stimuleaza pe indivizi sa foloseasca resursele in interesul tuturor – fara ca ei sa intentioneze neaparat acest lucru (caz in care ar face opere caritabile). Proprietarul unei resurse nu o poate utiliza decat in combinatie cu alti factori de productie (capital, forta de munca), iar grija de stapan pentru valorificarea rationala a resursei va duce implicit la cresterea cererii pentru capital si forta de munca si, astfel, la cresterea bunastarii multor indivizi. Apoi, de la Jean-Baptiste Say stim ca oferta isi creeaza propria cerere, pentru ca veniturile create prin exploatarea resursei se vor transforma in cheltuieli pentru achizitia de bunuri de capital sau de consum, multiplicand astfel beneficiile la scara societala. Asadar, ideea ca „proprietatea privata e pentru unii muma iar pentru altii ciuma” ar trebui trimisa acolo unde ii este locul – in comuna primitiva a gandirii economice.
In Romania avem nevoie de schimbarea regimului proprietatii asupra subsolului, de privatizarea resurselor minerale. Am tot explicat acest lucru pe blogul personal sau in presa, individual sau impreuna cu alti economisti. Modalitatea preferata de privatizare este improprietarirea detinatorilor de pamant, a taranilor. Daca Romania este cu adevarat bogata in resurse, atunci o asemenea reforma ar scoate din saracie cea mai inapoiata zona a tarii – mediul rural. Avem precedentul descoperirii si exploatarii petrolului in secolul al XIX-lea; oare am uitat ca Bucuresti a fost primul oras iluminat public cu lampi cu gaz, in 1857, inaintea Parisului? Vom irosi oportunitatea exploatarii gazelor de sist asa cum vor ecologistii de stanga? Reforma proprietatii subsolului ar reprezenta totodata o veritabila politica de incluziune sociala, asa cum se vorbeste pe la Bruxelles, deoarece capitalismul (nu socialismul cu fata umana, „caritabil”) promoveaza interesele tuturor. Daca scoatem resursele minerale din sacul statului, scoatem practic din schema clientela politica, vanatoarea de privilegii si baronii locali sau centrali.
Aceasta reforma nu este vazuta cu ochi buni de cea mai mare parte a clasei politice (aici este exceptia). Firesc, ea spera sa fie la putere cand se imparte subsolul. De asemenea, ea nu este vazuta cu ochi buni de marile companii. Firesc, ele negociaza mai usor cu un singur agent (guvernul) decat cu o comunitate locala – pe care, in plus, nu o poate mitui, ci de la care doar poate cumpara sau inchiria resursele dorite. Privatizarea resurselor subsolului este in beneficiul prea multor oameni – de aceea ni se tot repeta ca nu este in interes national! Privatizarea ar elimina circoteca populista si conflictele sociale, ducand probabil la scaderea audientei televiziunilor – de aceea astfel de opinii „radicale” nu sunt promovate. Dar daca ne vrem binele, atunci merita sa ne gandim serios la ce este de facut.
